A dezlega misterul dragostei este tot ce se poate o imposibilitate, a vorbi însă despre acesta vine în întâmpinarea unei destul de clare exprimări a libertăţii, sau libertăţii exprimării. Nu văd de ce nu ar fi vorbire directă neîmpresurată de absolut nicivreun (pre)concept, despre cel mai curat şi adânc sentiment care fiind chiar esenţa gândirii umane adică într-atât de fireşti cât se poate din unghiul din care privim noi întreaga lume dimpreună cu toate frontierele sale.
             Perspectiva amplă vine din nevoia de a avea perspectivă, un spaţiu de lucru care să se sprijine în punctele cardinale acelea multe ale sufletului. Faptul că sunt elemente definitorii suficient de surprinzătoare, nu ar trebui să surprindă, dar nici nu excede ideii în sine de completitudine desigur justificată. E un fel de supravieţuire, mergând de la oportunitate la necesitate, atunci când Isabela Nicoară tocmai ce hotârâtă fiind instituie „femeia dinaintea evei”.

 Să pătrunzi într-un cerc, să-i cauţi centrul fugar şi apoi să aluneci pe o rază şi pe încă o altă rază; iar formula cercului nu e şi nu e cea din manualele, ori calendarele unde pot fi întâlnite cercuri, aureole sau chiar alte neaşteptate forme ale întregului mai-mult-decât-perfect. În lina ta însoţire cu acest covârşitor angrenaj, mecanism, de ademenit, de furat un univers, vei întâlni încrâncenarea unor gânduri ce bat vii fiind la porţile împlinirilor mereu amânate, şi care pe timp ce trece capătă conturul unei tristeţi la braţ cu setea, foamea de înţelepciune, trecând prin diverse ecuaţii existenţiale care transced unei înţelegeri obişnuite.
              Îndoiala, neprefăcută însă în teamă, te paşte la tot pasul, nici nu mai ştii dacă din construcţia aceasta dincolo de legile firii, odată ce ai intrat, vei mai putea ieşi; dar pentru ce ar trebui, câtă vreme înăuntru o lume anume te înfăşoară, parabolizată, uneori hiperbolizată, alteori neştiută în ce fel a fi.

         Pe o anumită scară a îngerilor, dar înălţându-se
                dincolo de orice geometrie îngerească,
              poate fi găsit bijutierul clipelor preţioase

             Să îndrăzneşti să afli nevăzutul celei mai profunde stări de spirit, care pesemne de la temelia divinităţii a ajuns la noi, tocmai ce îţi trebuie „Cuvinte sacre”: „O unduire a gândurilor/ printre cuvintele dezvăţate să doară/ dincolo de carnea lor/ să le vezi zilnic sufletul taina/ împărtăşirea cu Logosul/ liturgica lor să o împlineşti curat/ arzând/ asemenea arhiereului slujitor/ aceasta este poezia.” Să îndrăzneşti mai mult, să îl priveşti în ochi pe Dumnezeu, să îl cuprinzi cu dragoste, dar şi cu întrebări, cu introspecţie şi chiar cu circumspecţie, cu ceea ce muritorului nu îi e prea la îndemână, înseamnă că te fi atins o pală de nemurire, altfel de unde atâta curaj, cu atâta consecvenţă…

Este categoric necesară inventivitatea undeva în deloc abstract ci doar realist, deasupra vieţii obişnuite, într-un fel de taină a ei, şi mai jos de moarte, în acaparatoarea-i umbră. Existenţialul are compuneri şi descompuneri inerente, la care liber frâu le dă providenţa, însă nemijlocit cu înţelegerea de sine a eului fie el prezent, trecut, următor sau de ce nu primordial.
            De la cunoaşterea apoi priceperea cuvintelor urmând, cum zis-a cândva poetul, drept îmblânzirea lor, şi într-o superbă năzuinţă, „împlinirea cuvintelor / adepimento delle parole”… cam acesta fiind parcursul fie el firesc ori nefiresc, dar sigur de la nuanţă spre unicitate mergându-se.

Dintre toate  formele lirismului, în limba română cu luminoasă cunună se păstrează Doina, acea limpede curgere a trăirii având caracterul bivalent, dinspre lume înspre sine – şi dinspre sine înspre lume. Am învăţat aceasta, citindu-l mai întâi pe Eminescu, şi parcurgând mai apoi marea literatură în care nu este poet care să nu se lase în legănarea dulce-amară a sentimentelor pur exprimate.
             Silvana Andrada Tcacenco îşi deschide larg irişii astfel, în „Autoportret”: „Copacii poartă lacrimi pe frunzele ce mor,/ Pe mine mă atinge-n suflet, mă atinge-n dor,/ Trecerea frumuseţii, trecerea iubirii lor…// Păsările poartă-n aripi dorinţa lor de zbor,/ Pe mine mă atinge-n suflet, mă atinge-n dor,/ Căderea din măreţia înălţării lor…// Iubirea este uneori doar visul trecător,/ Pe mine mă atinge-n suflet, mă atinge-n dor,/ Durerea sufletului blând pătimitor…// Copaci şi păsări şi iubire care moare,/ Mă dor trăirile lor trecătoare,/ Speranţa idealului mă doare!”