Daniela Pătraşcu - „Eternitatea într-o singură carte”, Editura Rafet, 2017

Cu o poezie confesivă ne provoacă Daniela Pătraşcu în noua sa carte, „Eternitatea într-o singură carte”, o vedere clar introspectivă asupra propriei viziuni despre poezie, trăire şi lume, un semnal de alarmă - dacă nu chiar un strigăt de disperare - asupra efemerităţii, o punctare a clipei, fără a se închina, însă acesteia.
Nu e un îndemn la detaliu, ci doar o subliniere a acestuia în întregul trăirii, fapt susţinut bogăţia imagistică, de lumina metaforelor cu care-şi îmbracă scrierea.


O disecţie de artizan în textura cuvântului străbate poemele, fapt ce trădează îndelungul exerciţiu al scrisului, o aplecare firească asupra detaliului cu siguranţa şi conştiinţa bijutierului care ştie că numai îndelunga şlefuire a diamantului îi creşte acestuia valoarea.
Ei bine, cu o astfle de carte ne provoacă acum Daniela Pătraşcu, o carte deschisă cu o mănuşă aruncată direct din titlul întâiului poem, „A trebuit să fiu”: „Cândva, din trupu-mi de copilă/Am dăruit, pe-acest pământ/Cinci flori, le-am îngrijit cu milă/Şi lacrimi limpezite-n cânt//Prim înger, din sufletul meu,/Spre ceruri zborul şi-a luat,/De mic s-a dus la Dumnezeu/Să-mi pregătească drum curat.//Al doilea, trandafir sălbatec,/Cu trupul zvelt ca de felină,/Mi-a pus pe inimă jăratec/Luându-şi zborul spre lumină//A luat cu el toată puterea/Ce o strânsesem fir cu fir/Şi mi-a lăsat numai durerea/Mormântului din cimitir.”
Neîndoios, fiorul existenţial este uşor detectabil, poeta neascunzând punerea sufletului pe tavă în faţa cititorului, printr-un demers deloc întâmplător de a-l compliciza pe acesta ea voind să sublinieze stări, imagini, ca unică soluţie de a transmite maximum din mesajul ce i-a străbatut actul inspirativ.
Se simte intervenţia şi aplecarea pe text, finisarea acestui facându-se mai mereu în favoarea mesajului, a ideii, uşor în detrimentul formei, dar fără a afecta (s)curgerea poveştii: „Am fost mamă şi tătic,/A trebuit să fiu de toate,/La schimb nu am cerut nimic/Doar un strop de sinceritate”, sau: „Acum, când colţul străzii poate/Aduce jaf, crime, urgii,/Supranumite libertate,/Părinţii nu mai cresc copii”.
Este evidentă intervenţia cerebrală în text, poeta urmărind firul epic în detrimentul formei, mijloacele artistice fiind mai simple şi mai sărăcăcioase atunci, fapt prin care îngăduie anumite respiraţii în text, accente dure în mijloc de vers, concesii care îngreunează declamarea, deoarece singura notă de echilibru între anumite versuri atunci este rima de la final.
Repet, nu este neîndemânare, este tributul pe care-l face ea intenţiei vădite de-a sublinia o stare, de-a evidenţia o trăire, demers prin care atrage elegant atenţia asupra coloanei vertebrale a cărţii, anume asupra încărcăturii de biografism şi sensibilitate.
Atrage în această carte provocatoare uşurinţa cu care poeta versifică şi modul în care urmăreşte acest lucru, fapt ce denotă nu numai îndelunga aplecare asupra mesei de scris, dar şi o strunire a imaginii chiar în timpul actului inspirativ - lucru care nu este la îndemâna oricui - ceea ce vorbeşte de departe de un talent înnăscut, indiferent de forma în care optează să-şi transmită informaţia: „Sunt verzi,/vă spun cu mâinile pe suflet,/cu mâinile pe soare/şi pe cer.//sunt verzi/ca iarba-nnourată-n cântec,/în leagăn de splendoare/şi mister.” (Ochii lui), sau: „De s-ar desfrunzi pădurea/În clipa de rătăcire,/Şi-ar îngenunchea securea/În izvor de fericire”(...)„De s-ar iscăli pe ramuri/Fiecare strop de rouă,/Cerul s-ar izbi de valuri/Şi-ar tăia iubirea-n două”, (Cu fiecare cuvânt) sau: „Se-aşterne un alt fulg de nea/În palma timpului meschin, Sculptând în mine dragostea,/Trecută prin furtuni şi chin” (Un fulg în plus).
Rămâne ca o coloană vertebrală a cărţii nota confesivă, elegiacă, dar fără a amprenta definitoriu textura poemelor.
Daniela Pătraşcu abordează cu uşurinţă o tematică vastă, orice fiind pentru ea pretext pentru text.
Invocă cerul, Divinitatea, cântă pădurea, scrie despre pământ, grâu strămoşesc, despre domnitori şi străbuni - o temă poetică din ce în ce mai puţin uzitată, dar numai de cei ce care-i încearcă dorul de casă - arată aplecare asupra textelor biblice, chiar e fină cunoscătoare a Apocalipsei, căreia îi şi închină un poem consistent.
De altfel, rănită în existenţa ei pământeană, poeta caută ajutorul divinităţii, ca unică şansă de vindecare şi devenire, fapt elegant confesat în poemul „Curg izvoare”, unde vorbeşte de urcarea unei noi trepte - „mai sus decât se cuvine”! - unde investeşte propria trăire, propria necesitate de apropiere de siguranţa divinităţii întru care poate deveni personalizând luna, norul, visarea.
Poeta uzitează de acest artificiu tehnic şi în alte poeme, demersul fiind susţinut adeseori printr-o abundentă folosire a cratimei, astfel putând anula sau compensa mai multe silabe în vers, fluidizând şi echilibrând fonetic recitarea, deşi este vizibilă inegalitatea numaărului acestora.
Este dovada experienţei acumulate, dexteritatea căpătată permiţându-i să scrie cu uşurinţă şi în vers alb, fără rimă, fără însă ca substanţa poemelor de acest tip să aibă cumva de suferit: „Priveşte!Mi-e inima îndurerată de ger/în miezul verii./Nu trebuie decât să/dechizi ochii. Priveşte!//Totul prinde formă/după pleoapele tale.../Dumnezeu ne-a dat trandafirii/să-i putem iubi printre spini.” (În miezul verii), sau: „Înşiră-mă pe suma lucrurilor,/pe conturul nopţilor/care curg prin venele stelelor/argintând şoaptele noastre/într-un tărâm de vis.”(Dacă nu ai) sau: „Striveşte-mă pe pleoape,/pe buze, pe tălpi, pe cer/singurul fior/pe care l-am hrănit/de-a lungul anilor/departe de tine.//Pune-mi capul pe perna/umărului tău,/sărută-mi lacrimile,/una câte una,/parfumându-le cu tine.” spune ea, aproape testamentar, la finele cărţii, în poemul „Exist numai cu tine”.
E poemul care ne obligă la noi introspecţii, care propune noi viziuni, din care cea mai persistentă îmi pare a fi aceea a abdicării tocmai la picioarele persoanei iubite, care i-a provocat atâta suferinţă.
Ai senzaţia unui soi de autoflagelare, scopul principal fiind în aceeaşi măsură autoflagelarea, dar şi încărcarea cu noi energii creatoare, cu scopul vădit de-a accede-ntr-o nouă dimensiune energetică, mai purificatoare, mai dedată la creaţie.
Este locul în care poeta Daniela Pătraşcu lasă senzaţia că atunci când vorbeşte de propriile experienţe emoţionale investeşte poemul cu valorile jainiştilor, cei care nu recunoşteau vreau zeu suprem.
Ca şi aceştia, ea respectă toate formele de viaţă şi împinge până la paroxism pacea şi non-violenţa, poate tocmai ca o contrabalansare a celor trăite.
Ca şi practicanţii acestei credinţe mai puţin cunoscute, dar cu o influenţă covârşitoare în India, poeta se închide în ea însăşi - într-un demers refulatoriu - dar numai pentru a atinge prin autocontrol, în singurătatea ei şi a poemelor sale atotcunoaşterea.
Este calea prin care Daniela Pătraşcu îşi pune cu adevărat în valoare propria credinţă poetică, ea având convingerea că următorul pas în fiinţarea ei artistică este împlinirea, integrarea ei şi a emoţiilor artistice în adevărata natură, astfel şi numai astfel putând ajunge la debarasarea de rău, urât şi greu, pentru a păşi pe drumul propriei reîncarnări spirituale.
Nu este o încercare de minimalizare a unui trecut, ci o asumare făţişă a acestuia, unic drum pe care poate să meargă înspre o altă dimensiune spirituală.