Dintre toate  formele lirismului, în limba română cu luminoasă cunună se păstrează Doina, acea limpede curgere a trăirii având caracterul bivalent, dinspre lume înspre sine – şi dinspre sine înspre lume. Am învăţat aceasta, citindu-l mai întâi pe Eminescu, şi parcurgând mai apoi marea literatură în care nu este poet care să nu se lase în legănarea dulce-amară a sentimentelor pur exprimate.
             Silvana Andrada Tcacenco îşi deschide larg irişii astfel, în „Autoportret”: „Copacii poartă lacrimi pe frunzele ce mor,/ Pe mine mă atinge-n suflet, mă atinge-n dor,/ Trecerea frumuseţii, trecerea iubirii lor…// Păsările poartă-n aripi dorinţa lor de zbor,/ Pe mine mă atinge-n suflet, mă atinge-n dor,/ Căderea din măreţia înălţării lor…// Iubirea este uneori doar visul trecător,/ Pe mine mă atinge-n suflet, mă atinge-n dor,/ Durerea sufletului blând pătimitor…// Copaci şi păsări şi iubire care moare,/ Mă dor trăirile lor trecătoare,/ Speranţa idealului mă doare!”


             Are loc aici identificarea fără echivoc cu ceea ce obiectualizăm şi cu ceea credem cu toată tăria, într-o expresie Aş putea afirma cu destulă precizie cu nu există alternativă mai potrivită pentru cunoaşterea de sine. De la stabilitatea relativă în măsura proporţiilor definite de la întemeierea lumii, la libertatea aproape fără margini, colosală prin însăşi definirea ei, şi desigur perfectul câteodată simplu alteori complicat…
             În generos cuprinsul oferit de „Nemurirea frumuseţii”, apare o formulă iniţiatică proprie autoarei, oarecum tangentă scrierilor fundamentate nichitiene… „În inima mea mai bate o inimă,/ Da-nu se aude, da-nu se aude,/ Eu-tu se aude, eu, tu…/ O inimă clopot,/ Visare şi ropot…// Din ochiul meu mai priveşte un ochi,/ Priveşte de roşu, priveşte de verde,/ Priveşte de alb, în negru se pierde,/ Priveşte păzind,/ Iubit şi iubind…// În tâmpla mea se mai zbate o tâmplă/ Tic, tac îmi pulsează,/ Tic, tac îmi visează,/ La inima clopot, prin ochi de lumină,/ Ea tâmplă pulsândă, iertare şi vină…// Da-nu se aude,/ Eu, tu se aude, eu, tu…/ Tic tac tic tac/ E-atâta lumină-n orizontul opac!” (Orizontul opac).
            Da, compozit fundamental dar selectiv, alunecând absolut firesc în disoluţie până la un rezultat şi el fundamental… Nu pot să nu mă gândesc la nemuritoarele interpretări ale Tatianei Stepa, în care după cum se regăseşte poeta, deseori mă regăsesc şi eu… Oricare contur are un interior, şi oricare interior aduce după sine un contur! Prin noi înşine se manifestă energiile tranzitive.
            Pastelul desigur împletit imagistic-ideatic o prinde bine pe Silvana Andrada Tcacenco, atunci când declamă: „Cad ploile nedrepte pe necuprinse aşteptări,/ Pletele ude se lipesc de tâmpla ce se zbate,/ Se frânge zarea prăbuşindu-se-n albastre mări,/ Valul uitării grele este-n totul şi în toate,// În toate ce fără tăgadă le-am promis,/ A fi fiind un început de vis, ca o fărâmă/ Din ceea ce tu însuţi uneori mi-ai zis/ Că e definitiv şi-ar trebui să ne rămână// Definitiv, ca timpul, ca moartea sau uitarea,/ Privesc însingurarea şi drept nevinovat mă mir,/ Cât de-adânc definitivă devine disperarea/ Definitivei guri de aer, când nu te mai respir.” (Definitiv).
            Este deopotrivă poezie nativă, intuitivă, explicativă, declarativă, decorativă, iniţiativă, complementară existenţei; sunt acele ingrediente care adăugate vieţuirii, fac mai frumoasă viaţa.