Ioan Vasiu  - „Târziu în cuvinte”, Editura Eurostampa, Timişoara, 2016

Dacă nu l-aş şti de-o viaţă pe poetul Ioan Vasiu aş spune că volumul „Târziu în cuvinte” este unul al căutării, unul în care pentru beatitudinea publicării a grăbit cumva naşterea lui, punând laolaltă poeme de facturi şi substanţe diferite.
Temele abordate sunt substanţial diferite, volumul părând cu atât mai mult neunitar tematic şi stilistic, între coperţi fiind adunate poeme în vers clasic, poeme în vers alb, fulguraţii de gând la limita poemului haiku, împreună cu versuri aforism, măsură a înţelepţii sale odată cu trecerea prin lume şi viaţă.
Nici împărţirea în cele trei secţiuni – capitole nu-mi pare a susţine această interesantă opţiune editorială, „Dulce şi amar”, „Iubind în şoaptă” şi „Târziu în cuvinte”, ele fiind aproape identic construite, mai puţin a doua, în care putem vorbi de un poem fluviu, un şirag de stampe delicat creionate, ceea ce devine deja o construcţie de sine stătătoare, elaborată altfel.


Da, construcţia poemelor cerea această împărţire pe trei secţiuni, însă consider că o secţiune ar fi trebuit să adune numai poemele cu rimă, alta pe cele în vers alb, cea de-a doua putând rămâne aşa cum este, numai poemul fluviu fiind bine izolat şi pus în valoare astfel.
Dacă ar fi să închidem ochii şi să nu ţinem cont de acest aspect – lucru pe care am să-l fac în acest comentariu! – poemele cu rimă ale lui Ioan Vasiu au substanţă, sunt mai mult decât melodioase, metaforele au forţă şi generează imagini uşor vizibile, fapt de altfel consemnat de Laurenţiu Ulici încă din anul 1984, când spunea: „Poezii lirice, de un sentimentalism acut în trăire, discret în exprimare, scrise cu talent şi uşurinţă versificatorie... Ioan Vasiu, poet care se mişcă în voie pe mai multe lungimi de unde, dar care e mai la el acasă în aerul limpid şi de elegiacă muzicalitate al tradiţiei transilvănene”.
Personal nu văd în Ioan Vasiu un fotograf al realităţii, aşa cum zicea Ulici, darmite un păstrător al tradiţiilor.
El scrie din străfunduri, actul inspirativ este unul cu adevărat eliberator, el doar jonglând ca un magician cu sensuri şi valenţe: „plouă calm pe munte şi câmpie/plânge cerul şi suspină iar/grea de roade toamna întârzie/versul meu e dulce şi amar//răvăşit de o iubire oarbă/în poeme vreau să te dezbrac/gura mea-nsetată să îşi soarbă/de pe buze, şoaptele de leac” (Dulce şi amar), sau: „iubirea mea e vântul ce adie/prin părul tău pe umeri revărsat/înlăcrimând amurgul care ştie/sî stea ca o umbrelă peste sat” (Iubirea mea), sau: „spre iarnă mă ascund în amintiri/şi inventariez frânturi de vis/în timp ce tu iubito îţi răsfiri/căldura peste ochiul meu deschis” (Spre iarnă).
Sunt versuri care vorbesc singure despre şurinţa cu care rimează acest poet, sunt versuri care-i trădează îndelungul exerciţiu liric, versuri care întăresc ce spunea despre el, în 2013, Ion Horea: „În poezia lui Ioan Vasiu se petrec anotimpuri, o iubire nestăpânită configurează un peisaj şi un timp neţărmurit, al părinţilor şi al anotimpurilor târzii, bucuria vieţii inundă pământuri în vestirea primăverii ori în zăpezile ce cad peste întrebări şi melancolii”.
Da, acest lucru îi este la îndemână lui Ioan Vasiu, dar tocmai că sunt uşor detectabile aceste jonglerii estetice nu ai cum să nu remarci stângăcii care afectează fonetic versul în momentul recitării, chiar dacă numărul de silabe este acelaşi.
Este păcatul căruia îi cade tributar uneori, senzaţia de rimă căutată cu orice preţ amprentând şi afectând imaginile: „dă năvală toamna pe câmpie/amintirile se coc la focul mic/vântul ca o domnişoară zglobie/se-ascunde-n vale ca într-un ibric//n-am acum altă preocupare/decât să inventariez nişte tristeţi/şi s-aştept să vină ziua.n care/să sorb o lacrimă din ochii tăi şireţi” (Inventariez tristeţi), sau: „îmi place să mă joc cu sânii tăi/ca unui prunc cu două mingi deodat`/să te iubesc mereu cu năbădăi/când mă provoci să lunec în păcat” (Îmi place 1).
Sunt versuri elocvente, unde accentul dur în mijloc de vers compensează un anumit număr de silabe, dar respiraţia astfel generată gâtuie recitarea.
Din acest motiv ideea de construcţie în grabă a acestui volum devine acută, de parcă anii care-i apasă umerii l-ar speria pe poet, de parcă ar fi premonitoriu însuşi titlul acesta inspirat.
Este de-a dreptul remarcabil cum scrie Ioan Vasiu despre iubire la o astfel de vârstă, iar textele lui amintesc de profunzimea celor scrise de monahii care-au dat sfaturi de cuplu.
Femeia este slăvită, i se prosternează la picioare şi simţire, îşi aduce propriul suflet şi propria trăire ca ofrandă, cântă şi descântă orice gest sau atitudine, totul este hiperbolizat, particularizat, unicizat.
Nu aceeaşi forţă şi profunzime au poemele în vers alb, unde o anumită cădere în descriptivism este uşor detectabilă, astfel (re)confirmând cele spuse de Laurenţiu Ulici în 1984.
Sunt versuri marcate chiar de o anumită puerilitate, la fel ca desenele, ca ilustraţiile lui Miron Simedrea, unele de-a dreptul copilăroase, care nu susţin conceptul volumului: „am intrat/pe geam/la tine/în casă/tu îmi spui/hoţ/dar mie/nu îmi/pasă” (Flagrant delict), sau: „au înflorit/magnolii/sub geamul tău/iubito/şi soarele/îţi bate/cu raze lungi/în geam/ne mustră/dimineaţa/că prea mult/am bârfit-o/cînd prin păduri/de vise/râdeam/şi ne iubeam” (Ne mustră dimineaţa), sau: „nicipuri mişcătoare/sunt spulberate-ncet/tăcerea ne-neveleşte/în taină grijulie/vorbeşte iar în versuri/un visător poet/şi-ţi dăruieşte-n noapte/un ghem de poezie” (Anotimp de jar).
Este, într-o altă ordine de idei, încă o carte în biografia acestui poet din Orăştie.
Este o carte care, cu puţin mai multă aplecare ar fi putut fi altfel conturată şi pusă în valoare, sub reflectoare.
Este o carte apărută-n cadrul Colecţiei Fragil, şi chiar aşa este!