Destul de rar se întâmplă, dar se întâmplă, de fapt astfel şi trebuie, pentru a fi benefic întru separarea autenticităţii de locurile comune. Fac referire strictă la găsirea căilor de comunicare potrivite cu adresabilitate cât se poate de directă spre subconştientul cuantificat în imprevizibilitate continuă.
           Pentru a pătrunde în universul literar al lui Ioan Romeo Roşiianu, îţi trebuie o încălzire prealabilă, altfel rişti să rămâi prin incerte intersecţii. Acesta fiind rostul unei lecturi aplicate atât vertical cât şi orizontal.
           În mod categoric m-au acaparat două volume de poezie pornită din nevoia unei corespondenţe pe care doar un spirit liber o poate purta. Şi închegată într-o apoteotică structurală în deplină cunoştinţă de cauză şi efect, cu evidenţa maturităţii senzitive.


           Între „Scrisori despre demoni şi sfinţi” şi „Scrisori de dragoste neexpediată” există o legătură pe care o consider a fi imposibil de negat. Ea se concentrează în magia cuvântului-esenţă ’IUBITO’, exact cum se poate vedea:
           „IUBITO, în noaptea nunţii noastre am fost numai/ noi şi Dumnezeu la Cina de Taină/ altarul nopţii era luminat complice de stele oacheşe/ că aşa erau şi razele atunci/ aşa erau norii străpunşi de lacrimile de bucurie/ ale cerulului când au văzut sufletele noastre unindu-se/ când au văzut cum trecea sângele nostru de la unul/ la celălalt de parcă eram donatori de simţiri/ şi lacrimi/ de parcă ne-am fi născut să plângem pe-un colţ de/ surâs şi privire aşa ne privea contorul orb…” (Scrisoare despre nunta noastră).


           Încărcarea ideatică deopotrivă cu aceea imagistică sunt realizate. Există noţiunea de ’terapie prin îngeri sau prin demoni’. Mă gândesc că Ioan Romeo Roşiianu nu e nicidecum străin de asta. Precum de altfel ştie foarte bine cum e să scrii fără a fi expeditor, timp în care destinatarul dacă de-adevăratelea merită, să se regăsească singur într-o încrengătură sublimă a sorţii.
           În echilibru oare sau în contrapartidă, avem „Scrisoare despre frigul care a venit mai repede ca tine”: „IUBITO, până şi frigul a venit mai repede ca tine/ după ce ai plecat grăbită din inima mea/ s-a făcut gol şi pustiul zilei s-a strecurat ca o şoaptă/ printre clipele grele şi irespirabile/ aşa era şi aerul ca un blestem pentru plămânii neîncăpători/ ca o umbră ca o ceaţă neîncăpătoare gândul/ despărţirea avea franjuri şi foşnea a vânt strecurat/ printre frunze căzute zadarnic/ numai eu stăteam drept în crucea înserării/ şi aşteptam lumina întoarcerii tale/ se făcea frig şi mă minţeam frumos ca fiecare umbră zărită/ cumva eşti tu venind către inima mea…”
           Lectura este una densă, eu nu am făcut decât să exemplific, dacă vreţi introductiv, să ofer un imbold pentru cititori. Ceea ce este cert… Sunt două cărţi surori, un singur poet care chiar trăieşte în vocea sa puternic definită, apăsată într-atât încât să pătrundă dincolo de textura în sine.