Aurelian Titu Dumitrescu – „Cartea singurătăţii”, Editura Semne, Bucureşti, 2015

Hârşit în ale cuvântului, cel care a atins cerul literaturii alături de marele Nichita Stănescu ne trimite mai întâi pe piste false cu titlul plachetei „Cartea singurătăţii”, o carte prezumtiv a deplângerii de sine, a refugiului în linişte într-o lume improprie visului şi poeziei, în care sufletul nu mai este monedă de schimb.
Artizan al cuvântului, Aurelian Titu Dumitrescu jonglează uşor cu sensuri şi simboluri, se apropie şi se depărtează cu uşurinţă de cititor, îşi asumă rolul partizanului şi al luptei de gherilă cu slova şi versul.


Volumaşul adună numai trei poeme, toate adusă ofrandă prietenilor, fapt ce contrastează flagrant cu sugestia din titlu.
Trei poeme,  „Genetic, intelectual”,  „Doina solidarităţii melodice” şi „Noapte de iunie”, doar trei poeme pentru o construcţie poetică importantă, la limita antagonismelor dacă vreţi.
Primul le este închinat lui Florin Safer şi Costel Stancu, al doilea Teodorei lui Safer, al treilea lui Florin Safer singur.
Frumoasă prietenie, frumoasă susţinere sufletească!
Primele două i-au fost dictate lui Andrei Zaharia şi au fost publicate mai întâi în revista „Pentru Patrie”, în numerele din august şi septembrie 2014, în timp ce ultimul, care este şi cel mai lung, i-a fost dictat lui Florin Safer şi publicat în „OltArt”, numărul de la sfârşitul lui 2015.
Interesantă naştere a acestui volum, interesantă modalitatea lui de redactare, fapt ce vorbeşte singur de maturitatea artistică deplină pe care a atins-o Titu, de parcă ar vrea să ne spună că această carte a vrut să se nască cu orice preţ.
O carte cult al prieteniei nu numai din dedicaţiile făcute, dar şi din conclucrarea cu mulţi întru realizarea ei.
Primul poem vizează (co)memorarea poetului reşiţean Ion Chichere, pe care tot prin intermediul lui Aurelian Titu Dumitrescu.
Un poem cald, cât o plângere şoptită, nimic în consonanţă cu titlul, poate numai ca rezultat şi efect al pierderii prietenului, poem ce capătă forţă tocmai datorită caracterului confesiv: „Aş şterge tabla/după moarte.../Nu este un semn/de mare demnitate/a mortului!//A răscumpăra/tabla scrisă/este o voluptate impardonabilă.//Ion Chichere/ţine scrumul demnităţii/după sprânceană/şi semnul morţii/după Luceafărul/care trăieşte oricând” zice el sentenţios, împingându-şi scriitura până la limita incantaţiilor, a invocaţiilor regăsite prin incunabule, prin cărţile de rugăciuni şi acatiste, în care dincolo de hiperbole dese şi dense întâlneşti adevărate (pro)slăviri ale zeului sau sfântului.
„Vino, Ion Chichere,/Strănută, să ne simţim omeneşti/în stăruinţa de chip/a mirării tale!”, sau: „Ion Chichere,/suflecată apăsare/a morţii/asemenea gândirii/de sine/a îngerului alb,/pe care nu l-a mai aflat/fluorul!”, sau: „Ion Chichere,/zarvă de zgură,/moarte de fiere,/aplecare de sulf/a trăiniciei!„ sau: „Ion Chechere,/tu eşti amintirea mea/după icoană/despre tracţiunea sângelui,/pe care nu l-am părăsit/în sens!”
Cu tot respectul de rigoare cred că „tema poetică” este forţată.
Îl ştiu bine pe Titu, l-am cunoscut bine pe răposatul Chichere.
Dar de aici şi până la idolatrizare mai e cale multă!
În acest sens sunt cât se poate de elocvente următoarele versuri: „Ion Chichere,/perfecţiunea îmi dă complexe,/te concep incomplet/pe tine,/ungerea cu superlativ/a lunii!”.
Al doilea poem al cărţii, „Doina solidarităţii melodice” este singurul apropiat de ceea ce ştiam noi despre scriitura lui Aurelian Titu Dumitrescu, el dovedind acum exerciţiu într-un stil nou, discursiv, mai maleabil, mai flexibil, care-i îngăduie artificii stilistice surprinzătoare.
Această segmentare a cărţii în poeme ce se vor secţiuni de sine stătătoare, autonome cumva tematic şi stilistic este o abordare nouă pentru un poet discursiv şi cu un vers amprentat de filosofie existenţială, de căutarea şi explorarea limitelor lumii, context în care se nasc ca din senin imagini captivante: „Intonez solubil... Se rupe tonul.../reiau.../te suport ca pe un abur/unde eşti tu.//Nu se îngată mirarea/peste care îngerii se adoră/într-o contemplare răsturnată.../a fătat o pisică”, sau: „Ajută-mă să fiu/până când îngerul/nu mai suportă îngeri,/să fiu până când/geniul se cuprinde/de somnolenţa încastrată/a divinităţii!”, sau: „Lasă-mă să suport/teama de suflet/a neînceputei mele minţi...”
Sunt versuri marcate de-o anumită agonie existenţială, de-o căutată linişte personală într-o lume agitată.
Sunt treceri bruşte de la închinare la revoltă, de la certitudine la disperare.
Şi toate astea ca să ajungă la concluzia că doar în singurătate şi în clipe de linişte deplină omul se descoperă pe sine, adevărata sa formă despre care n-a ştiut nimic: „nu mai pot răsări/când umbrirea ceasului e udă/de atâta gândire”.
Ultimul poem - ciclu, cel mai consistent de altfel - mai bine de două treimi din carte - îi este dedicat lui Florin Safer.
O adevărată căutare de sensuri şi rost, un frumos delir poetic chiar, dar unul care-a fost scris/dictat în mai multe etape.
Acest lucru nu este evident numai datorită întinderii poemului, ci datorită faptului că temele abordate sunt substanţial diferite, de la invocarea lui „Ciprian” - ca şi a lui Ion Chichere în primul poem - la o adevărată plonjare în străfundurile propriei trăiri, de la aceeaşi litanie şi de la aceleaşi invocaţii de prin incunabule până la versuri la limita fanatismului religios.
Apoi, parcă extenuat de această căutare de sensuri trece de la un discurs elaborat la fulguraţii de gând, la versuri la limita aforismului, versuri amprentate de filosofie.
Una peste alta, un Aurelian Titu Dumitrescu nou, dar la fel de surprinzător, plin de prospeţime şi, în pofida temelor „serioase” abordate, de-o tinereţe demnă de toată invidia.