Pusă, prin titlu, sub semnul bibliofiliei, placheta de versuri Cartea cu anluminură – Editura Pământul, Piteşti, 2010 –, semnată de Paul Aretzu, a fost premiată, aşa cum se precizează de la început, la Concursul Naţional „Literatura modernă”, Ediţia a II-a, 2010.
         Aparţinând liricii confesive, poezia lui Paul Aretzu pune, încă din primul poem – fără titlu, ca şi celelalte din volum –, cititorul în relaţie cu arealul spiritual al poetului şi, bineînţeles,  cu „obiectele” aflate în contiguitatea eului şi vieţuind, ca şi acesta, sub ineluctabila tiranie a timpului, fiind timpul dictator tânăr, însă acest mod de a percepe, se manifestă doar până când omul îşi înţelege rostul, menirea, metamorfoza petrecându-se când ochii îi / înalţ la sânul dulce al timpului. Şi, totuşi, mâine este un cuvânt obscen. într-un timp în / schimbare (…).


         Volumul reface alegoric destinul christic, avându-l ca actant pe creatorul de poezie, pentru care filonul credinţei se suprapune până la identificare propriei meniri de a zămisli, concomitent, gândul înalt şi frumosul al cărui aport îl susţine cu fervoare pe cel dintâi: nu ştiu ce mângâiere a intrat în mine / când era să mor pe deal, înnebunit de vânt, / curgându-mi din braţe vin. / am fost apucat de minte, zgâriat pe stern / când cu grele picioare coboram dealul vertical / împleticindu-mă de bătrâneţe ca un somnoros / iar din labele picioarelor mele zdrelite / curgeau dâre de vin (…). De aceea, câmpul semantic al sacrului este diseminat în toate poemele, prin trimiterile directe sau indirecte la fecioara bibliotecilor; la sfinţi, la steaua-călăuză a magilor, la miel, la Paști, la liturghie în sfântă carte, la sihăstrie, la chilie etc., toate acestea  imprimând poemelor o evidentă latură anagogică, dar, în acelaşi timp, aducând nuanţe de topos al izolării şi al damnării care însoţesc procesul creaţiei autentice, indiferent de conotaţiile care i se atribuie termenului. De altfel, poetul are, în viziunea lui Paul Aretzu, un destin aparte (am venit pe lume. / cu două lespezi în loc de palme), pentru că – asemenea lui Arghezi, în Rugă de seară – identifică atributele ochiului artist cu ferestre singure săpând / ca pluguri văzătoare, în stare să schimbe faţa pământului, neîncetat, dacă scrisul este orizontul mâinii, iar aceasta pentru că scriitorul nici nu are unde să moară. / decât în literatură. acolo este locul lui de veci.
         O particularitate a poeziei lui Paul Aretzu din acest volum, la nivel morfologic, este apelul la imperfectul indicativului verbal, cu valenţe multiple, conferindu-i textului, pe de o parte, aspectul de epos, iar, pe de altă parte, la nivel structural, susţinând unitatea operei, însă nu este de neglijat nici efectul eufonic, fiindcă, pe ansamblu, imaginarul poetic – amintind de volumul Paşii profetului al lui Lucian Blaga – este coroborat cu o desfăşurare de litanie, rostită melopeic: din greu ne mişcam cu o biată căruţă de piatră / împingeam la loitră, apoi urcam din fugă. / drumul câteodată era ocupat de sunete / de diferite mărimi (…); Slăvit de firavi discipoli, înconjurat de stupii / cu alfabete. tălpile rămâneau / în ţărâna fierbinte (…); pipăia drumul cu un şarpe (…)
         Tonul poemelor este, în general, elegiac, poetul refăcând drumul credinţei şi, în acelaşi timp, al reconstrucţiei proprii întru asumarea deliberată a acesteia, prin evadarea dintr-un sine inconştient de adevărata vocaţie a omului: lângă piciorul lămpii. întârziind puţin timp în exod. îi scriam că m-am făcut cititor.
         Îmbinând lirica eului cu aceea a măştilor, poetul dezvăluie feţele tentativelor de dezmărginire a fiinţei pentru care actul, gestul, sentimentul religios nu înseamnă o limitare, determinată de acceptarea unor canoane, prin tradiţie, prin educaţie etc., ci, în primul rând, o formă de manifestare a libertăţii reale (locuiesc o casă abia ivită. viaţa mea / sub o lumină care vorbeşte/ întind peste pajişte însemnările. / până vine trăsura incendiată. pe care / o aştept în haine înmiresmate), când peste creier ţâşneşte o coroană de gheaţă / din frunze de măslin. În felul acesta, scrisul, cititul, alfabetarele, cernelurile etc., amintite în poeme, pot fi instrumente, dar şi lianţi ai celor două forme posibile de manifestare a omului, mai ales a celui creator de frumos, care transformă sau îşi transformă fiinţa după chipul gândului înmiresmat de sacru: reuşeam uneori să o privesc din toate părţile. / oasele trupului / i le simţeam boltindu-se ca un paraclis. / muzica şi mirosul lor. alt fel de întuneric.
          Omniprezenţa sacrului, între viaţă şi noaptea care vine curând. găsindu-ne încălţaţi în bocancii de drum, este certificată, între altele, ca o rană înjunghiată, un buric triunghiular pe cer, de inconsistenţa vizibilă în umbrele noastre care, la rându-le, se vor reazem, într-o veşnică sală de aşteptare. Ca şi Lucian Blaga, amintit mai sus, Paul Aretzu îşi îndreaptă credinţa spre făurirea vieţii de aici, nu pregătindu-şi neapărat veşnicia şi nici măcar o împăcare cu o viaţă de după viaţă, din moment ce vorbeşte despre vidul ce rămâne după consumarea zilei.
           Dincolo de toate, frământări, încercări, fireşti aşteptări, este în poezia lui un dramatic strigăt al singurătăţii omului, de la început, din momentul naşterii, îngemănat cu disperarea absenţei mărturiilor legate de „a fi”, care se înalţă într-una dintre cele mai tulburătoare elegii din volum: nici martorii naşterii mele nu mai ştiu / amănunte. aşezaţi ca într-un tablou / al Coborârii de pe cruce, nu au înţeles / dragostea disperată a mamei, când trăgea peste mine / timpul nou-nouţ. / martorii naşterii mele au murit de mult, / în altă singurătate. iar martorii morţii lor / nu-şi mai amintesc amănunte despre suflet, / despre claritatea lumânării, despre / timpul şi despre spaţiul de atunci, / despre abominabilul mers muzical, despre / măreţia nemişcării, despre plânsul / în ţărâna aripilor, / despre respiraţia zero.
         Între anluminurile care înnobilează volumul, încărcate de suavitate sunt cele în care este ipostaziată femeia, fie ca Dalilă, căreia bărbatul i se oferă benevol victimă (în somn înfăşurat în gleznele ei. / punându-mi părul pe butuc), fie ca „pământ” râvnit (un bărbat se ascunde într-o femeie. / prin gesturi de început. în străvechi icoane), însă femeia-mamă este sinteza în care se regăsesc toate: nu mai puteam să ies din zăpadă / şi aveam o sută douăzeci de ani. şi nu / mai puteam să ies din moarte. / nu mai puteam să ies din îmbrăţişarea iubitei. / adică nu puteam să ies din trupul mamei / care mă aştepta hohotind de singurătate (…). Din acest motiv, actul creaţiei este omagiat prin asociere cu naşterea: mâna odihnindu-se în carte. prunc înfăşat / în aluat. ţipând după maica sa. / iar pagina albă este grea în aşternutul curat. / travaliu de gândire ca înflorirea măceşului.   
         O latură inalienabilă a literaturii române – culte sau populare –, în toate etapele evoluţiei acesteia, cuprinde reliefarea raportului dintre uman şi divin, manifestată, fireşte, în mod diferit de la un creator la altul. În poezia lui Paul Aretzu, aceasta are cel puţin două surse: tradiţia (a cărei influenţă este, totuşi, insesizabilă) şi vieţuirea, poetul configurându-şi partea cea mai consistentă a credinţei prin trăire directă, nemediată: era un car plin ochi şi a trecut / pe lângă cuvintele mele şi-am început să vorbesc / despre cele văzute şi nevăzute.
         Ecou şi mărturie contemporană a înţelegerii actului creator ca manifestare supremă a fiinţei umane, cartea – cu foiţele ca lumina ochilor – însumează condiţia umană, cu toate datele ei reprezentative, între care umilinţa, credinţa, sacrificiul: ci scriu cu poruncă rugăciuni umilicioase, / ce se zic în picioare, la Ceasuri. după grăunţii / metaniei. / pentru cei adormiţi în credinţă. / scriu cu o cerneală de sânge. ca şi cum aş ara / cu trei degete.
         Şi, fiindcă logosul – forţă primordială a lumii – e ambivalent, pătruns de rugăciune, exprimând-o sau alcătuind un iad / al vorbirii fără întrerupere, poetul este cel care, mai mult decât toţi ceilalţi oameni, poate să-i sondeze profunzimile şi să-i împartă melosul semenilor: ca un miner al cuvintelor cobor în adâncimile / cititului şi scrisului. tabernaculul cărţii sau mic / mormânt. nu ştiu: să aprind lumânări sau să mă scald / în lumina spicelor apei celei luminate. ca un miner / solitar îmi ascut pana / şi mă afund în grafitul cuvântului. sărind şi jucând. / săpând înainte, grămădind în urmă.