Cu un volum sugestiv (de)numit „Arcă-n vremi de mătase” ne ademeneşte acum poetul Valeriu Valegvi, acest nărăvit la profunzimile cuvântului, altfel un taciturn îndelung vorbitor în vers, o fie uşor introvertită care explodează-n poem.
Acest „Cvartet în SI bemol” împlineşte un destin poetic, aduce-n prim planul iubitorilor de frumos un spirit puternic, un visător, un om nărăvit la forţa introspecţiei, la lumina venită din interior.
O poezie prin care transmite uşor emoţii, o poezie în care jonglează cu dexteritate de magician cu mijloace artistice, tăietura de maestru în text trădând îndelungul său exerciţiu liric, aplecarea asupra hârtiei.


Patru secţiuni provocatoare – „Şi să vezi şi să auzi”, „Mă aştepţi cu şoimul de serviciu pe umărul drept”, „Doar aşa s-or mai domoli bemolii mei” şi „Sufletul se-amurgeşte” – patru punţi întinse între cuvânt şi mintea şi sufletul cititorului, patru teme îngemănate armonios între coperţi, patru felii de viaţă şi simţire, uneori amprentate de senzaţia haosului, a alăturării nepotrivite.
E pista falsă pe care-şi împinge sau ademeneşte Valeriu Valegvi cititorul, un tărâm mlăştinos pe care numai cel avizat poate trece cu seninătate.
Altfel un volum care începe aproape sentenţios, ca o punere în temă, dar şi ca o punere a sufletului pe tavă: „Este posibil ca unele adevăruri/în care ai crezut copilăreşte/să nu te mai însoţească o vreme” (Umbrele dintre degete), pentru ca odată cu fiecare pagină dată să fii atras spre lumi diferite, texturi diferite de text şi abordări provocatpate, până la limita incantaţiilor din incunabule, până la fulguraţii de gând şi decupaje fine din folclor.
Tocmai prin aceste măiestre treceri îşi trădează poetul îndelungul exerciţiu, artificiile stilistice îngăduindu-i să abordeze cu uşurinţă teme altfel provocatoare: „Scape cine o scăpa/de beleaua văzului/fugi-va cine va fugi/de corvoada visului/întâmplă-se cui se va întâmpla/ceva din brambureala lumii” (Reverie), sau: „Cumva se vor potrivi/contrariile între ele/se vor adăuga noi neadevăruri/despre cel plecat de mult cu sorcova/cu ochii aţintiţi pe pereţi” (Să-ţi apleci urechea), sau: „Nostalgia necuprinderii/un adaos la starea ta de bine/prielnic sfârşit pentru dezbateri sterile/anemicelor binecuvântări primite” (Acordul final).
Atrage atenţia şi contrariază anumite accente dure în mijloc de vers, respiraţii obligatorii ce lasă senzaţia că lectura devine greoaie.
Însă, abia după parcurgerea poemului realizezi că e deja o tehnică poetică în sine amăgirea şi dezorientarea cititorului, cale prin care imaginea capătă consistenţă şi forţă.
Abia atunci realizezi că în locul unei poezii de idei şi înşiruiri de imagini, Valeriu Valegvi oferă şi construieşte o poezie de/cu multiple viziuni metafizice, c-o încărcătură suplimentară de experienţă personală, un anume tip de poezie, o amprentă proprie lirică, una în care imaginarul şi spaţiul întreg al acestuia este şi rămâne dominat de interferenţe multiple şi figurative, toate cu semnificaţii profunde în demersul de menţinere a a propriului eu poetic.
Poetul face asta într-o continuua relaţie fiind cu spiritualitatea, cu cea a spaţiului nostru mioritic îndeosebi, o lume strecurată-n multe stampe.
Valeriu Valegvi îşi refuză multe manifestări de gestoiculaţie preponderent retorizante, însă îşi configurează un anumit tip de cunoaştere a tainelor lumii printr-o creaţie lirică sensibil dominată de apsarea timpului, de obsesia efemerului, de fragilitatea condiţiei omului şi a făpturii acestuia, sentimentul unei stranii dar asumate singurătăţi revărsându-se nemijlocit asupra întregului univers: „Până acum parcă ai fi aţipit o idee/printre incontestabilele vedete ale începutului de secol/niciun rid al frunţii/nu te-a durut încât să ţipi/ţipăt adevărat/din toţi rărunchii sufletului” (Până acum), sau: „Ce bine e să priveşti/la rândurile de provinciali/care se vântură printre vedetele zilei” (A predicat despre toamnă”, sau: „Mamei soarele îi vine până la bărbie/glasu-i un gâjâit luuuuuung/picioarele demult sunt amanetate de vânt/cocorii tot îi clevetesc pe la subţiori” (Mamei soarele).
„Decât o întoarcere în Eden/mai bine o baie de vulg/decât bucurii uscate/mai curând tristeţi cărnoase/şi o foame de spaţii interioare” spune el c-o anumită resemnare în voce, o stare apăsătoare şi-n alte poeme, prilej de introspecţie, de căutare, de bilanţ.
Amprenta scurgerii vremii şi-a vieţii se face uşor simţiră, vremea regretului vine de la sine: „O să te cunosc din ce în ce mai bine/convingătoare însoţitoare/până-ntr-o zi şi după ce nu/se va mai auzi ecoul fiinţei tale” (O să te cunosc), sau: „Acolo în vecinătatea inimii/mă aştepţi/cu şoimul de serviciu pe umărul drept/într-acolo/armiile cuvântului mărşăluiesc/şi visele de iubire desigur/acolo în vecinătatea inimii mă aştepţi” (Mă aştepţi).
Valeriu Valegvi resacralizează lumea în care îi este dat a trăi - sau măcar moare încercând să facă asta! - iar trăirile sale profunbd interiorizate capătă mai mereu o rară expresie plastică prin imagini de forţă şi în pofida unor aparente căderi în descriptivism.
La el şi repetativitatea dă greutate versului, ea devenind artificiul prin care investeşte cu forţă imaginea, biografia eului definindu-se cu fiecare pagină dată, tot mai bine, mai pregnant datorită relaţiei directe dintre conştiinşa sa şi elementele înconjurătoare.
Valeriu Valegvi cultivă nemijlocit regresiunea în singurătate, astfel înlesnindu-i cititorului accesul la un propriu mister existenţial, parcă devenit tot mai seducător prin versuri scrise cu o anumită evlavie despre vibraţiile cosmice şi spaţiul imediat.
De aceea pentru Valeriu Valegvi poezia este un act de expresie a lumii, o filosofie a existenţei cotidiene, trăiri şi emoţii salvate cumva printr-o mai altfel de oprire-a timpului în loc, prin salvarea lor în versuri, imagini, stampe, trăiri de o diversitate şi o surprinzătoare consistenţă.