În acestă dimineață mi-am luat inima în dinți și am pus „gând rău” unui volum de poezii ce ședea cumințel în posesia mea de câteva săptămâni bune: „alte mașini și-un fotograf amator”. Violeta Anciu semnează coperta, pe cale de consecință despre poezia acestei tinere este vorba.
Dar să fie vorba, în astfel de situații, numai despre poezia scrisă sau despre autor și scrierea lui? Este dificil să-ți exprimi părerea, dincolo de banalul gastronomic „îmi place sau nu“, atunci când cunoști personajul.


În privința Violetei Anciu am certitudini: spirit fraged, tributar frumuseții vârstei la care a reușit să se ridice până acum. Prima ei dragoste a fost și rămâne literatura.
Motiv pentru care sunt convins că atunci când Violeta pleacă la cumpărături, intră prima dată într-o librărie, și cu ce rămâne, dantelă și ciocolată. Despre poezia ei nu se poate vorbi cu certitudini încă, cine le poate avea într-un astfel de context?
„alte mașini și-un fotograf amator” este un miraj, dar nu unul clasic, ci o vedenie bazată pe rădăcinile ființei umane, abstractizate la vârf, până când te duce cu gândul la raftul cu liniște.
Pe tot parcursul volumului sunt păstrate în prim-plan elemente existențiale, cum ar fi pământul, ploia, ca aparținători ai naturii, iar părul, tălpile, palmele sunt extremitățile umane ce influențează în dublu sens starea la care ne cheamă Violeta.
O stare de meditație activă, chiar incisivă în unele locuri, mai ales acolo unde recurge la concepte precum scop, circular, metalic, expresii, paloare, noțiuni ce exced în mod normal poeziei.
Cred că Violeta Anciu vrea să sublinieze importanța cotidianului, a detaliului, a gestului mărunt ce aduce în adevăr plus-valoare zilei.
Pentru a argumeta, voi reda câteva versuri din acest volum ce poate fi considerat un pas  premergător către Poezia scrisă în gamă majoră.

„în dimineața culeasă din palma ta
războiul e mai tăcut
și mai pustiu.”

„când întunericul/ se duce în frunzele/
la nord de tatăl meu.”

„...toate umbrele femeilor
stau agățate de firele cărunte de care uiți
în fiecare dimineață”

„doliul mamei îl culeg
din muzica nopții.”

„sfinții se-nclină și salută
iar moartea salută veselă”

În contextul postmodernist, unde se încearcă, în opinia mea, depășirea oricărei limite, Violeta Anciu se străduiește să rămână ancorată în fărâma de tradiție românească ce mai putea fi trăită într-o copilărie a anilor ‘90.


„peste vârstele
când eram copil și colecționam destinații (...)
(...) cu oameni așteptând veșnic la porți (...)”

Sufocantul urban cu ale lui tramvaie, blocuri, străzi și asfalturi încinse, lasă o amprentă și pe acest volum, însă Violeta Anciu încearcă să-i întoarcă spatele cu eleganța ce o caracterizează, păstrând aparențele, uneori atât de necesare.

„îmi împleteai orașe din cele mai urâte flori
mama îmi povestise despre ele cu ani în urmă
când torcea lâna și-mi descâlcea picioarele dintre ițele
războiului pregătit de cu seară.”

„alte mașini și un fotograf amator” este un volum rânduit ca spicele grele secerate la prima recoltă, cu mare atenție, pentru a se întoarce în pământul reavăn și a oferi bogăție când e lucrat de palma aspră a țăranului care nu știe ce este depresia.