Graniţa dintre război şi pace e foarte inefabilă. Pesimiştii consideră pacea ca o stare de anormalitate dintre două perioade de război. Optimiştii consideră războiul ca o stare de anormalitate dintre două perioade de pace.
    Da, dar, între optimism şi pesimism, nu putem defini decât nuanţe, cum nu putem deosebi prea bine pacea de război. Unii au făcut avere în timpul celui de-al doilea război mondial, alţii au murit pe front. În perioada imediat următoare, de adâncă şi semnificativă pace comunistă, unii buzghezi proletari se simţeau în largul lor, alţii îşi dădeau duhul pe marile „şantiere” ale socialismului.
De fapt, pacea postbelică s-a numit „război rece”. Când cei ce au acumulat bani în timpul comunismului s-au săturat de atâta „pace”, s-au gândit să mărească puţin entropia şi au pus de-o „revoluţie”, „loviluţie”, „vânzoleală” sau cum i-o mai fi zicând.

De cele mai multe ori proştii sunt atei, intelectualişti, peste toate, comunitarişti şi foarte toleranţi, în sensul unui dezmăţ al libertăţii. Au o foarte mare rezervă faţă de cei care vorbesc în termenii credinţei şi ai naţiunii.
Petre Ţuţea

În cartea Întoarcerea la Hristos se povesteşte despre un tânăr care a fost răstignit pe perete în Săptămâna Mare a Paştelui anului 1950 unde a fost lăsat până când sufletul a părăsit un trup atât de îngreuiat de suferinţă. Numele nu îi este amintit, şi, poate nu întâmplător, a rămas cumva necunoscut până în ziua de astăzi. A rămas un anonim, pentru că în el a fost răstignit simbolic tot tineretul român care, urmându-i lui Hristos, a suferit în închisorile comuniste. Prin răstignirea acelui tânăr torţionarii încercaseră batjocorirea Crucii şi a jertfei Mântuitorului, dar efectul a fost contrar. Crucea a fost sfinţită prin jertfă.

Christos este paradoxul

«El nu este, și nu vrea să fie pentru nimeni, unul despre care am avut ceva de învățat doar din istorie (istoria lumii, istoria pur și simplu, în contrast cu istoria sfântă) căci din istorie nu se poate ajunge să știi nimic despre el, pentru că, în primul rând, despre el nu poți „să știi” nimic. El nu vrea să fie judecat omenește după urmările vieții sale, adică, el este semnul scandalului și obiectul credinței și vrea să fie aceasta. A-l judeca după urmările vieții sale este o blasfemie; căci el este Dumnezeu, și atunci viața sa, pe care el o trăiește și a trăit-o, este nesfârșit mai hotărâtoare decât toate urmările ei în istorie. Cine a rostit aceste cuvinte ale chemării? Cel care cheamă, care rostește invitația. Cine este cel care cheamă? Isus Christos. Care Isus Christos? Isus Christos care e așezat în slavă la dreapta Tatălui?

În urmă cu peste 2000 de ani, Cicero spunea cam așa: „Caracterul fără inteligență valorează mult, dar inteligența fără caracter nu valorează nimic”. De unde lesne deducem că nu numai în zilele noastre și, îndeosebi, pe meleagurile noastre nord-dunărene s-au prăsit acei ipochimeni cu obraz de toval, ce-și spun descurcăreți și pentru care noțiunile morale consacrate nu înseamnă nimic.
    De pildă, ce anume poate să însemne pentru alde ăștia cinstea, corectitudinea sau cumsecădenia, când ei și-au făcut un țel în viață din a acționa potrivit satanicului crez „Hoțul neprins e om cinstit”, ba chiar își legitimează decalogul ticăloșiei prin acte normative croite după chipul lor fără obraz și-și justifică lipsa de caracter prin memorabile spuse de felul „Cine muncește n-are timp de făcut bani”?!...

Ţara Maramureşului este ca o cetate naturală, zidurile sale fiind munţii care îl înconjoară pe trei laturi , iar poarta, culoarul Tisei, adică îngusta Poartă a Hustului. Acesta este motivul pentru care numărul cetăţilor feudale maramureşene propriu-zise a fost mai mic, în comparaţie cu alte regiuni, mai expuse.
Începând cu finele secolului al XII-lea, Maramureşul (devenit mai apoi comitat) s-a aflat între hotarele regatului Ungariei şi apoi ale Imperiilor Hasburgic respectiv Austro-Ungar, până în anul 1918, când a fost rupt în două şi împărţit între România şi Cehoslovacia (mai apoi URSS, iar azi Ucraina).
Fortificaţiile regiunii au fost ridicate pe văile Tisei, Izei şi Bârjavei, doar două fiind excentrice: Boureni (aflată în pasul spre Polonia) şi Coştiui, plasată lângă un zăcământ de sare dintr-o microdepresiune izolată.