Noi doi suntem oameni puternici. Când cad eu, mă ridici tu. Când cazi tu, sunt eu pentru tine acolo. Așa se face, adică e ca un făcut, noi doi ne împiedicăm în contratimp, tu și cu mine. Mâinile noastre sunt mereu înlănțuite la mijlocul distanței dintre noi, degete împletite, palme care se ating continuu, noi doi arătăm că există și așa ceva. Tu și cu mine. Cum, ce anume dovedim noi doi?! Dovedim că există oameni care se împiedică, își fac cucuie, își rup câte o mână, își scot câte un ochi, iar cu ajutorul celuilalt se ridică înapoi pe picioare și încep să râdă. Își lasă altă mână să crească, un nou ochi înmugurește la loc în orbită, cucuiele dau înapoi, totul e neted ca înainte, rănile se închid, cicatricele dispar.

Ne retransformăm în prunci. Te urăsc. Și eu te urăsc pe tine. Te iubesc. Și eu te iubesc pe tine. Tu cazi, iar eu îți strâng mâna într-un tren aglomerat, te privesc în ochi și te mint că totul este bine. Eu îți strâng mâna cu ambele mele mâini, ți-o strâng cu toată puterea de care sunt eu capabilă, strâng, strâng, strâng, cu anemica mea forță de femeie. Și repet la nesfârșit că totul este bine, până când respirația ți se calmează, până când ochii tăi își recapătă expresia obișnuită, până când corpul tău se relaxează. Mușchii nu îți mai sunt rigizi, nu mai stai împietrit în frică, membrele ți se desprind de corp, recapeți moliciunea unui corp uman, ce a fost, a trecut. Noi doi suntem oameni puternici. Doar trebuie să privești în ochii mei și să repeți după mine. Vom repeta asta până vom crede chiar și noi. Vom repeta la nesfârșit, dacă trebuie îți voi cânta asta sub formă de cântec de leagăn la culcare, încet, la ureche, ca tu să ai somn lin. Până vom crede, până când vântul va crede, și cerul pătat de lumini, și marea enormă cu spaime, și pădurea din preajmă va tremura de emoția noastră, cu porcii ei mistreți, și iepurii sălbatici, bursucii și căprioarele și toate celelalte creaturi care în sfârșit ne vor cunoaște, vor ști cine suntem, da, ăia doi, dă-i încolo, doi oameni cu adevărat puternici, iar eu îți voi ține mâna între palmele mele fierbinți și îți voi șopti la ureche doar una, un singur lucru, până îți va intra bine de tot în cap. Nu mă voi opri până când nu vom fi nemuritori, până când trupurile noastre nu se vor regenera la forma de dinainte de noi, de dinainte de iarba de pe câmp și bruma stranie de dimineață în soare, de dinainte de murmurul dintr-o scoică, orice scoică, de dinainte de dinainte, până vom reveni într-o formă fără formă, în care vom fi două curente de aer pe o planetă stâncoasă. Două curente în contratimp, care ridică în jocul lor praf stelar auriu și un vuiet indefinibil, prinși pentru totdeauna într-un singur joc. Când eu fac un pas, tu îl faci pe celălalt, când eu mestec, tu înghiți, când eu râd, tu plângi. Când corpul meu se golește, îl umpli tu, când eu sunt în soare, tu stai în umbră, când ne atingem, viața începe, când mâinile noastre își dau drumul, lumina se stinge. Când sunt cu tine, e bine. Când sunt departe e rău. Mă simt rău îmi spui, sunt bolnav, sunt foarte-foarte bolnav, trebuie să merg la spital, am nevoie la spital. Iar eu îți trec în revistă toate simptomele, te iau de sus în jos, te doare capul, ai amețeli, te doare în gât, în piept, umerii poate? Te doare stomacul, ai mâncat, poate ai nevoile pe care le are orice bărbat, poate că piciorul tău stâng te doare, e de înțeles, poate că genunchiul după acel accident din autobuz când mergeai spre școală? Chiar, cum ai supraviețuit când eu încă nu eram acolo să suflu pe rană? Cum ți-a mers? Cu o lună înainte de a fi împreună? Iar ție vocea ți se destinde, după așa tratament, după atâta terapie, apoi spui: tu ești doctorița mea. Eu spun: Sunt doctorița ta. Te filmez pe stradă, ne hârjonim, lumea ne privește șocată, ne ocolesc, suntem nebuni, da suntem nebuni, asta strigăm amândoi tare, suntem nebuni, duși cu capul rău de tot, fugiți toți, așa suntem noi, oamenii puternici. Pentru că noi doi suntem puternici. Iar oamenii puternici sunt nebuni.