Nu cred ca în zona Bucovinei să existe cineva care să  nu-l fi cunoscut sau cel puțin să nu fi auzit de nea Andrei, cabanierul de la Deia, arhicunoscuta cabană așezată pe malul stâng al pârâului cu același nume, foarte aproape de municipiul Câmpulung Moldovenesc, cabanier  renumit mai ales prin modul cum știa să îmbrace o deservire exemplară în haina povestirilor amuzante, povestiri cu tâlc și din care se puteau trage multe învățăminte. Orice supărare sau necaz ai fi avut, îți trecea ca prin farmec dacă aveai inspirația să te afli în preajma lui nea Andrei, măcar jumătate de oră. Îl blagoslovise Dumnezeu cu harul mângâierii sufletului prin cuvântul rostit și dacă ar fi avut și harul cuvântului scris, mai mult ca sigur și-ar fi aflat locul în elita scriitorilor de umor de bună calitate. Unii spun că ar fi fost cunoscut și recunoscut în întreaga țară și eu tind să-i cred, pentru că nea Andrei, era  subiectul multor articole care apăreau destul de des în revistele și ziarele vremii, mai ales în revista de turism România Pitorească. Era omul care știa să se descurce, cabana lui fiind aprovizionată cu tot ce îți dorea sufletul în pofida vicisitudinelor din acele vremuri. Nu de puține ori, atunci când primeam câte o vizită mai simandicoasă de pe la București, apelam cu încredere la nea Andrei și cei pe care i-am dus la el, niciodată nu au plecat decepționați.

            Odată, primesc un telefon de la Consiliul Județean al Sindicatelor, prin care mi se aducea la cunoștință că prin zonă va veni un membru din conducerea UGSR, poreclit Balaurul, tipul activistului acru, veșnic nemulțumit, suferind de patima perfecționistului și având o plăcere diabolică în a întocmi rapoarte negative. Șefii de la Suceava au mai avut grijă să mă avertizeze că acest om nu a fost văzut zâmbind niciodată și că are și prostul obicei de a-și băga nasul peste tot. Intru în alertă ca la venirea potopului și încep a pregăti arca salvării. Prima dată dau telefon la nea Andrei, cabanierul de la Deia, rugându-l să pregătească o masă cu specific vânătoresc, din care să nu lipsească semipreparatele, un iepure la proțap cu garnitură de hribi și mai ales păstrăvul prăjit cu mămăliguță și usturoi, iar masa, dacă se poate să fie așezată în balconul cabanei, pentru ca oaspetele să se bucure și de priveliștea mirifică de pe plaiul Deii. Dosarele cu activitatea lunară din sindicate erau la locul lor, bine puse la punct, așa că îngrijorarea cu privire la severitatea celui care venea în control, începu să se risipească.
            În jurul orei 15 apare Balaurul și după ce schimbăm câteva cuvinte protocolare, încep atacul prin învăluire:
-          Tovarășe președinte, (era președintele Comisiei centrale a muncii politice și cultural – educative de masă) poate vă este foame, poate…
-          O să luăm o gogoașă, ori un covrig în drum spre vreun sindicat, mârâi Balaurul uitându-se spre mine pieziș.
-          Cum doriți, numai că am mașina pregătită să ne ducă la masă, atac eu decisiv, citindu-i foamea din priviri.
-   Ei, dacă e așa, să mergem la masă și după aia ne vom ocupa și de un sindicat sau două, în funcție de cât ne lasă timpul.
Victorios, anunț șoferul și cam în cinci minute eram deja instalați confortabil în mașină, rulând spre cabana Deia. Ajunși la destinație, suntem întâmpinați de nea Andrei care ne conduce la masa pe care o aranjase în balconul cabanei, conform înțelegerii și pe care așternuse tot felul de aperitive,
care mai de care mai apetisante, străjuite de o butelcă destul de încăpătoare, spre care Balaurul începu a privi pofticios. Nea Andrei citindu-i dorința din privire, îl invită să se ajeze și turnându-i țuica într-o ulcică de lut îi propuse să guste spunându-i:
-          Luați, serviți cu încredere că e de fabricație proprie, din copacul care se află chiar în fața dumnevoastră.
-          E bună, dar nu prea are damf de prună, mormăi plescăind Balaurul.
-          Nu, fiindcă prunu’ acela-i corcoduș, îi răspunse mucalit nea Andrei.
-  Nea Andrei, intervin eu, parcă vorbisem de un iepure la proțap.
-          Tot amu! spuse nea Andrei.
Dispăru pe ușa din stânga balconului și în nici cinci minute apăru îmbracat în costum de vânătoare, cu tolba pe umăr și arma în mână.
-          Tot amu! ne mai asigură el încă o dată coborând scările.
-          Până vânează ăsta un iepure, molfăi Balaurul, ne-apucă noaptea.
Nici nu a terminat bine de spus și din spatele cabanei se auziră două focuri de armă, iar nea Andrei apăru cu doi iepuri împușcați, ținându-i de urechi și cerându-ne sfatul:
-          Pe care să-l gătesc? Pe aista, sau pe aista.
-          Care o fi, spun eu, numai să fie bine tăvălit prin cimbru și usturoi.
Balaurul, încremenit cu ulcica în mână se uita la nea Andrei ca la un extraterestru, nevenindu-i să creadă de ce vede înaintea ochilor. După ce nea Andrei dispăru cu iepurii în bucătărie, cârcotașul din el ieși la suprafață:
-          De vânat i-a vânat el repede, dar până îi gătește…
Și deodată îl cuprinse sughițul de mai să scape ulcica cu holercă din mână cu care se împrietenise la cataramă. Pe una din ușile balconului apăruse nea Andrei cu o tavă mare pe care tronau doi iepuri bine rumeniți, înconjurați de scrijele și garnitură de hribi.
-     Luați și serviți până nu se răcește. Eu o să cobor în beci să aduc un vinișor negru vârtos de vreo cinci ani, din care, numai după două ulcele poți să te iei la trântă cu ursul.
Balaurul nu-și credea ochilor de ce vede și se uita stupefiat când la mine, când după nea Andrei care cobora scările înspre beci. După ce a venit nea Andrei cu vinul, înainte de a ne înfrupta din apetisantele delicatese vânătorești, cobor în restuarantul cabanei să văd dacă șoferul este omenit cum se cuvine pentru că presimțeam că masa se va prelungi până noaptea târziu. Fiind totul în regulă, mă întorc în balcon și de data aceasta rămân eu crucit de ce văd. Balaurul râdea cu gura până la urechi de o întâmplare vânătorească pe care i-o povestise nea Andrei.
-     Povestește-i și tovarășului întâmplarea, că-i bună rău! spuse Balaurul, ștergându-și lacrimile.
-     Pe asta o știe, zise nea Andrei zâmbind, da’ vă spun alta. Odată eram la vânătoare cu niște ștabi de la Suceava, cărora de vreo două ceasuri nu le picase nimic în bătaia puștilor. În schimb în zona în care mă postasem eu, atâta vânat nu mai văzusem în viața mea. Pac un iepuraș, pac un făzănel, pac o căprioară, pac…
-     Dar, arma n-o mai încărcai? întrebă Balaurul.
-     Da’ de unde, ce, parcă mai aveam timp?! răspunse nea Andrei stârnind încă o cascadă de hohote din partea Balaurului.
    Și uite așa, delectându-ne cu delicatesele vânătorești, păstrăvii, vinul și snoavele lui nea Andrei, l-am determinat pe Balaur să uite de control, a doua zi uitându-se fugitiv prin
dosare și plecând la Vatra Dornei, la organizația sindicală pe care o avea în program în acea zi. Desigur, cel mai favorabil raport l-a primit organizația sindicală din Câmpulung Moldovenesc. Asta e. Nu toți aveau la îndemână un cabanier ca nea Andrei.