În scrierile sale, Platon insinuează constant ideea că poetul nu este ceea ce s-a crezut de fiecare dată că ar fi.
          Astfel, încă de la APOLOGIA LUI ION (în greaca veche, ION este IWV), scriere din tinerețe, şi până la LEGILE bătrâneții sale, Platon bate monedă pe ideea că poetul compune poemele sale pe nişte subiecte pe care nu le înțelege.
          El povesteşte, în APOLOGIE despre faptul cum Socrate, pe jumătate în glumă, dar cu un pronunțat subtext semnificativ foarte serios, supune un grup de poeți unui interogatoriu, cu scopul de a constata cât sunt de înțelepți şi cât de bine îşi înțeleg propriile cuvinte. "Luând poemele lor cele mai bine făcute, îi tot întrebam ce înțeles au, pentru ca în acelaşi timp să învăț ceva de la ei. Mi-e ruşine, cetățenilor, să vă spun adevărul; şi totuşi, trebuie să vi-l spun; într-un cuvânt, oricare dintre cei de față ar fi putut să-mi tălmăcească înțelesul lucrărilor mai bine decât înşişi autorii".

          Părerea lui Platon despre poezie este aceea că poezia e neartistică şi neştiințifică: "Din această scurtă cercetare, am cunoscut adevărul şi asupra poeților, anume: că operele pe care le crează izvorăsc dintr-un dar al naturii, dintr-un entuziasm, asemenea prorocilor şi interpreților divini, numai din înțelepciune nu. Doar şi aceştia spun lucruri multe şi frumoase, însă nu cunosc cu adevărat cele ce tratează".(APOLOGIA, 22c. Vezi APĂRAREA LUI SOCRATE, traducere de C. Papacostea, în PLATON, DIALOGURI, E. L. U., 1968).
          Subliniind atât orbirea poeților, cât ṣi a interpreților dramatici ai poeților, Platon compară acțiunea acestora cu forța inconştientă pe care o are un magnetic. Astfel, continuă Platon în APOLOGIA LUI ION (IWV), cu toate că poeții erau socotiți tradițional nişte înțelepți şi nişte învățătorii ai oamenilor, bunăoară, Ion, care fusese încununat cu Premiul întâi la un concurs al rapsozilor, apare lipsit de orice discernământ în privința poeților, iar atunci când îşi pierde şirul literal ai ideilor, nu mai poate vorbi nici despre temele eroului său, Homer, "ştiința" lui nefiind mai bună decât cea a unui papagal destoinic.
         El, Ion, nu înțelege nici justificarea şi nici înțelesul aşa-zisei sale arte mai mult decât poate înțelege "inelul magnetizat", motivul pentru care atrage fierul sau decât îşi poate înțelege roca magnetică puterea ei tainică.
         Din punctul acesta de vedere, nici marele Homer nu este altceva decât "un inel magnetic" cu o treptă mai aproape de izvorul puterii magnetice. "Căci nu cu meşteşug îşi alcătuiesc frumoasele lor poeme poeții epici - toți cei buni - , ci pradă inspirație şi sub stăpânirea unei puteri divine, şi la fel cu ei marii poeți lirici. (...) De vreme ce nu prin meşteşug crează poeții lucruri atât de felurite şi frumoase, cum rosteşti tu când vorbeşti despre Homer, ci printr-un har divin, niciunul dintre ei nu va izbuti să zămislească opere frumoase decât apucând-o pe făgaşul către care îl va fi mânat Muza (...). Căci nu datorită vreunui meşteşug spun ei acele lucruri, ci mulțumită unei puteri divine".(ION, 534. Vezi traducerea românească, a lui Constantin Noica, în volumul ARTE POETICE. ANTICHITATEA, Editura UNIVERS, 1970, pp. 57 -70).
          Acesti oameni "cu înțelepciune poetică", spune Platon mai departe, deşi le lipseşte înțelegerea, izbutesc totuşi multe "rostiri mari", dar nu în spiritul unei cenzuri aspre, ci vrând să spună că în ceea ce fac, ei sunt mai degrabă inspirație de la zei, decât călăuziți de ştiință.
         În ultima lucrare a lui Platon, LEGILE, nechibzuința poeților e declarată la modul explicit, precizându-se rațiunea acestei stări de lucruri care e comparată defavorabil cu înțelepciunea unui adevărat artist.
          Toată lumea ştie, precizează Platon, faptul că atunci când un poet crează, el nu e cu mintea întreagă, fiind doar o făptură care trăieşte şi se manifestă sub influența acelei țâşniri de inspirație din sufletul său. Apoi, acest avânt irațional prin care se explică natura produsului  său îl obligă "... să se contrazică deseori pe sine însuşi când crează caractere cu porniri contradictorii; şi el nu ştie care dintre aceste rostiri contradictorii e cea adevărată". Raționamentul lui Platon continuă cu tabloul contrastant al îndatoririi adevăratului artist față de adevărul ştiințific. Adevăratul artist este legiuitorul drept, el fiind "regele filosof". "Legiuitorului nu îi e cu putință ca în legea sa să facă două afirmații despre o singură chestiune (...). El trebuie să proclame o singură afirmație despre una şi aceeaşi chestiune"(LEGILE, 719 c, d.).
          Aici, precum şi în alte pasaje citate, Platon explică în parte eşecul poetului prin referiri la "delirul divin", dând o definiție artei poetului, definiție care revine din nou într-unul dintre cele mai importante pasaje pentru istoricul esteticii, din întregul raționament platonic, fiind supusă unei analize deosebit de atente.