Există un moment prielnic ori dimpotrivă, dar tot moment fiind, determinant în încăpăţânarea firii spre a se înţelege pe ea însăşi. Uitând de obicei de subiectul principal căruia îi este atribuită firea. Acesta fiind omul mereu nelămurit de ce l-a ales tocmai pe el dintre atâtea suflete în aşteptare, naşterea, trăirea, moartea.
          În cazul poetului, naşterea e o formă neconcludentă, cel mult interesantă.

Trăirea s-ar zice că şi-o poate fabrica de unul singur, nu încăpăţânat din demiurgic în evolutiv, ci doar pentru că în dimensiuni imaginative mult mai elocvente decât realitatea, el după ce diverge mai şi converge exact după bunul plac. Iar moartea este acea formă insingnifiantă care nu termină nimic, ci lasă locul de început.
          Atunci când Valeriu Valegvi se încumetă şi bine face, să-şi scruteze şi dorit reconsiderând propria-i condiţie umană, te poţi aştepta la orice într-o emulaţie care ţine de un impuls analitic dezvoltat şi care presupune o sinteză (r)elevatoare. El se încleştează ideatic în ceea ce-l reprezină din interior ca dintr-un seif greu de pătruns altfel decât automatic ci mai degrabă prin mesajul substanţial pe alocuri subliminal.
          Deloc întâmplător, „cartea capricornului în echinocţii” pune întrebările esenţiale din prisma aceluia care, deşi localizându-se nu poate fi găsit în formula aparenţei; şi care nu se aşteptă la răspunsuri cât timp există ziduri între lumi, nici nu se gândeşte să le spargă, ci doar să le ignore, pentru că e cea mai bună cale spre împlinirea existenţială, unde-o fi aceasta.
          Neştiind permanent cât de mult ori de foarte puţin ne îngrijim de starea profundă extrafizică, putem însă fixa acele momente când acest lucru devine prioritate. Din hăţişul greu de pătruns al nenumăratelor forme de exprimare, desigur poezia este aleasa: „Dacă ar fi/ să chinui alt trup/ cu sufletul neîmplinit/ un anotimp prielnic să-mi daţi/ şi o ploaie lungă/ să mă simt în afara/ greşelilor molipsitoare// un orizont în spic să-mi daţi/ cu suflarea mării în nări/ să trec dincolo de cerc/ dacă o fi şi o fi/ c-un nou început s-ademenesc alt trup” (K A R M A).
          De ce oare nevoia aceasta, după continue nemulţumiri, de a lua totul de la capăt, cu speranţa că-n altă lume nu predestinată ci fabricată prin forţa minţii, trăirea ar putea da de sublimare în sine, în loc de gard de deşertăciuni multiple… Pentru că trebuie?!... Da, cred că asta o fi fiind…
          Prezenţa uneri dedicaţii lumescului învolburat din însăşi conceptul anamorfic transpus într-o revelaţie de probă, nu face altceva decât să lămurească inoperabilitatea intrinsecului alterat în pasrcursul spre iluzoria completitudine. Cum nu există sferă, pur şi simplu pentru că n-are cum, de altfel nici cerc nu există, la fel e şi cu veşnica neîmplinire care e o mlaştină nedrept crescută pe seama unei lacrimi.
          Iată cum poetul se desprinde cu răbdare, însă nu indiferent, de nedreptatea construcţiei percepute de nevoia exemplificării prea înguste, de larg înţelesul însă nicicum… „Mai am de dat un pat liber/ unui biet suflet// mai am de hrănit/ o parte din orbii veniţi recent/  în oraş// cu o basma curată/ să ostoiesc tremurul unui creştet înfierbântat// apa proaspătă/ s-o împart nededulciţilor din fruct// o dată şi o dată/ să termin cu strâmba albie// vezi cum astrul împinge aerul/ reavăn al păsării peste capetele noastre?” (astrul împinge aerul).
          De multă vreme, altfel spus atât de rareori, dăm de ars-poetica; de ars-existenţialia, hmm… „Din punctul de vedere al gândului/ o continuă foame// din punctul de vedere al insomniacului/ o nesfârşită sete/ din punctul de vedere al capricornului/ veghea din Saturn// din punctul de vedere al Dunării/ clipa vuind în nisip// din punctul tău de vedere/ doar calme frenezii?// aştepţi/ încercat de glorii/ ale apelor iluzorii decantări// aştepţi punţi de culori/ într-un portret sedus” (puncte de vedere).
         E perfect observabil faptul că poezia lui Valeriu Valegvi institui ceva… o insituţie a gândirii în care aşa-zisa obiectivitate trecută prin relativitate, e pusă la colţ şi tratată cu mucegai până nu-i mai arde decât focul pasiunii adevărului; ei, veţi putea spune, ’nu există’ e şi ăsta ceva de vis; şi dacă n-o fi chiar aşa…