Cu vreo doi ani în urmă, am văzut pe un site de informații editat la Sighetu Marmației, o fotografie veche, „de la începutul secolului XX”, înfățișînd centrul orașului. Dar, fără nici o „legendă”. Pe fotografia sepia se putea citi „semnătura de firmă” a fotografului: M. – Sziget Főtér și „titlul” tematic al instantaneului: Kisnagyember. Mi-am spus că această fotografie spune mai mult decît evocă, trebuie să existe și o „istorie” mai lungă decît doar de „o zi” de acum o sută de ani disimulată în ea.
Recent, după mai multe „evenimente” ale căror doar ecouri au ajuns pînă la mine provocîndu-mi sentimente intens contradictorii, sau altele la care am participat, ca invitat „de onoare”, cu o emoție de care nu mă mai credeam capabil, m-au ajutat să reconstitui, pe cît s-a putut veridic, „istoria” ascunsă sub imaginea îngălbenită de timp a acestei „képeslap” ( post kart, ilustrată ). Iat-o, în continuare:
„ Micii oameni mari ”, de la începutul secolului trecut, surprinşi în Centrul Sighetului de un fotograf la începutul secolului trecut, foarte probabil, judecînd după îmbrăcăminte și după umbrele lor, la primele ore ale dimineții, sunt copii de prăvălie, ucenici la atelierele meşteşugăreşti sau școlari în drum spre locurile lor de muncă sau de învățătură. În 1901, la Sighet tocmai se construise un local nou pentru Școala superioară de fete (care în 1919 va devein Liceul Domnița Ileana). Liceul, actualmente Colegiul Național „Dragoș Vodă” se înființează în 1919, ca urmare a deciziei Consiliului Dirigent al Transilvaniei prezidat de Iuliu Maniu. În Capitala Comitatului lucrau (la anul 1903) – conform Istoriei Maramureşului istoric în date, lucrare realizată de regretatul profesor, istoric, prozator şi poet Marian Nicolae Tomi (născut în 6 mai 1950, la Braşov şi trecut la cele veşnice, în 13 aprilie 2013, la Vişeu de Sus) – 111 cismari şi pantofari, 59 croitori, 26 tăbăcari şi 7 cojocari, 24 tîmplari şi 9 rotari, 30 tinichigii, 9 fierari ş.a. Conform aceluiași monografist citat mai sus, la 1898, „Revizoratul școlar de stat din Maramureș preciza că aici au funcționat 28 de școli primare de stat. La Sighet erau înscriși 759 elevi (48 români și 593 evrei).”
Dar, tot la începutul secolului trecut, se produceau cel puțin alte două evenimente culturale de mare semnificaţie pentru cultura poporului român: se inaugura (în 1913) Palatul Cultural – ASTRA din Sighet, realizat prin contribuţia în bani, materiale şi muncă a românilor din oraş dar şi din satele de pe Văile Izei, Marei şi Vişeului, şi se stingea din viaţă (la 14 octombrie 1914) marele cărturar Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, „colecţionarul” şi arhivarul Diplomelor nobiliare ale românilor maramureşeni din sec. XIV şi XV, lucrare apărută la Sighet în 1900 şi premiată, în anul următor de Academia Română din Bucureşti cu Marele Premiu „Eudoxiu Hurmuzachi”.
Unii dintre copiii din vederea îngălbenită de trecerea timpului, au ajuns „carne de tun” după ce au „primit carte de la Împărat” și au plecat în Marele Război, devenind mulți „trădători” și executați precum Emil, fratele marelui scriitor Liviu Rebreanu, ori, ajunși prizonieri ai Armatei Țariste și prin Italia, s-au constituit, după 1917, în legiunea română de voluntari și, „dezlegați” de jurămîntul depus față de Împărat, au jurat credință Regelui Ferdinand și au luptat pentru Reîntregirea României, sub flamurile drapelului Regatului României Mari, cei mai mulți în Rusia, traversînd Siberia cu celebrul tren blindat „Mărășești” și angajîndu-se în lupte sîngeroase cu Armata Roșie, care îl urmărea pe Amiralul Kolceac, șeful încurajat și apoi abandonat de occidentali al ultimei rezistențe împotriva instaurării statului bolșevic. Iată cum descrie istoricul Const. Kirițescu, în lucrarea sa fundamentală, Istoria Războiului pentru Întregirea României. 1916-1919, acest moment de glorie:
„În primăvara anului 1920, legionarii români au isbutit să atingă Vladiwostok, ţărmul acelei veşnice Thalassa , mîntuirea tuturor pribegilor dornici de vatra de atâta timp părăsită. Ei puteau să fie mândri de ceeace săvârşiseră în lunga şi penibila lor retragere prin Rusia şi Siberia. Căci mulţumită disciplinei, vigoarei şi vitejiei arătate, au salvat existenţa şi demnitatea corpului lor, şi au înălţat în ochii streinilor reputaţia armatei şi a naţiunei româneşti.
La 10 Maiu 1921, în faţa tuturor reprezentanţilor streini, a fost sărbătorită vitejia legionarilor români din Siberia, cărora li s’a încredinţat de şeful misiunei militare române drapelul legiunei, subt flamura căruia ei au depus din nou jurământul de credinţă regelui Ferdinand şi patriei lor întregite. Numeroase distincţiuni au fost acordardate legionarilor de reprezentanţii militari streini.”
(în Vol. III, Cap. 3.- O Anabassis românescă, pp. 128-129, în Ediția II-a Refăcută în întregime și mult adăugită, Editura Casa Școalelor, București, f.a.)
Între timp, cei care ajunseseră mai repede acasă, în Maramureșul și Țara lor reîntregite au avut de dat și ei bătăliile lor. Celebră rămâne „Bătălia de la Cămara” și eliberarea Sighetului de sub ocuparea vremelnică a trupelor ucrainiene conduse de Lt. Vorobeț, cu scopul nedeclarat dar evident (așa cum s-a întîmplat mai apoi în Ungaria, unde între 21 martie și 6 august 1919 a fost instaurată Republica Ungară a Sovietelor, căreia i-a pus capăt Armata regală Română, care a ocupat Budapesta în 4 august același an) de a proclama „independența” Maramureșului și a-l alipi în întregime la Ucraina bolșevizată. Vor fi fost și aici, în primele rînduri, unii din copiii surprinși în centrul Sighetului de fotograful din 1903. (Trebuie să mulțumesc pentru documentarea acestei bătălii, care a avut mai multe lupte: la Vad, la Intrarea în Sighet și cea decisivă, de la Cămara, preotului profesor Marius Vișovan care mi-a pus la dispoziție o copie din SFATUL – organul oficios a C.(onsiliul)N.(ațional)R.(omân) din Maramurăș, Anul II, Sighet, 11(24) Ian. 1919.)
Cîțiva dintre aceiași „copii”, dar cu siguranță mulți fii și multe fiice de-ai lor, au trecut, în 1940, printr-o altă „anabassis” – refugiindu-se, care pe unde au putut, pentru a nu fi împușcați de nagy reményeket (grănicerii) lui Horthy ca „trădători” din W.W.I.. Și, a venit din nou un moment de speranță și de revenire acasă. Anul 1944 i-a adunat din nou, după august, la rosturile lor milenare. N-a fost să fie!
Încă o dată, „copiii” de la începutul secolului acela blestemat, copiii lor și nepoții lor au fost siliți să se împotrivească, să-și apere libertatea și demnitatea, a lor și a țării. A trebuit să iasă la rezistență armată, în anul 1948, după trucarea alegerilor din 1946 și abdicarea dictată a Regelui Mihai, cu preoții în frunte, împotriva tentativei de „sovietizare” a Maramureșului, condusă de „celebrele”, dar, vai!, deja aproape uitate, „bande ale lui Odoviciuc”, impus de ocupanții-eliberatori (!) „prefect” de Maramureș. Datorită tăriei de caracter, patriotismului fierbinte și vechi, spiritului de sacrificiu, mîndriei de nobili români și liberi, chiar așa (cum nu tocmai complet și exact i-a numit acad. Ștefan Pascu) – „în opinci”! Și au salvat, încă o dată integritatea și libertatea Țării. Și, din nou, „copiii” și copiii și nepoții celor de la începutul secolului XX. De fapt, cea mai mare parte a lor, „coconi domnești”, in illo tempore, urmași ai voievozilor descălecători de țară. Acum însă, profesori și elevi ai Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet. Străduindu-se să adauge nobilității lor istorice, moștenite, noblețea învățăturii, aspirația spre orizonturile înalte ale culturii. Din păcate, de această dată, nu onoruri, decorații, recunoașteri au primit!
Acești „copii” ai curajului s-au trezit orfani de țară, proclamați „criminali”, „trădători”, „vinovați de crime împotriva umanității”, de „uneltire” și ”înaltă trădare” de un stat, pe care pînă la urmă istoria l-a condamnat definitiv și irevocabil ca fiind „ilegitim și criminal”. Refuzînd, însă, în continuare, sub presiunea unei interpretări abuzive a unei legislații care în numele „corectitudinii politice”, falsifică adevărul istoric, și cea mai modestă, simbolică recompesă morală: fixarea în memoria colectivă a noilor „copii” a jertfelor înaintașilor. Vor trebui, toată viața (cîtă mai au de trăit, mulți sunt deja nonagenari), ei și strămoșii lor să poarte în „trăistuțele” lor, care mai mult, care mai puțin, dar povara unui total de 1099 (una mie nouă zeci și nouă) de ani de închisoare!
Pînă cînd? QUOSQUE TANDEM… ?
Are dreptate prietenul meu, primul prefect țărănist al Maramureșului, după Revoluția din decembrie 1989, să avertizeze, cu vorbele lui Milan Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria.”
Și, pentru că în anul școlar 1958-1959 am fost elev „auditor” – adică neînscris oficial, pentru că aveam doar cinci ani dar știam deja citi și scrie din care pricină tot fugeam de la grădiniță, drept pentru care învățătoarea Pop (trecută de mult la cele veșnice – fie-i luminoasă amintirea!) m-a dus cu ea zilnic la școală, în clasa I a cursului primar de la Liceul „Dragoș Vodă”, ca „material didactic” viu, pentru a-i „face de minune” pe cei mai delăsători la carte, am să-i numesc aici pe cei care mi-ar fi putut fi colegi mai mari: Ioan Virag, Nistor Man, Constantin Rad, Ioan Dunca, Vasile Dunca, Gheorghe Andreica, Ioan Ilban, Petru Codrea, Găvrilă Coman, Petru Ulici, Grigore Hotico, Ștefan Deac, Mihai Vlad, Iuliu Vlad, Ioan Motrea, Gheorghe Bulacu, în „frunte” cu dascălul lor Aurel Vișovan. (Conform Marius Vișovan, Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, Editura Napoca Star, 2008.)
Pentru că ținem minte și aceste cuvinte scrise de Václav Havel, din închisoare, soției sale Olga: omul „lipsit de orizontul trecutului (…) se scufundă în <<atemporalitate>>.”
Apelez la ele pentru că, din păcate pentru marele nostru poet, Lucian Blaga și-a anulat singur (se poate spune, în apărarea lui, că doar metaforic dar istoria unui popor nu e o „metaforă”!) celebrul vers „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat!”, atunci cînd a pus în circulație, cu autoritatea lui de filosof de această dată, teza „boicotului istoriei” ca „strategie” de supraviețuire a poporului român. În acest „punct” mă simt mai aproape de Coșbuc! Fie și numai geografic: Valea Sălăuței e despărțită de Valea Izei doar de Dealul Ștefăniței.
În ce mă priveşte, am renunțat cam de multișor să mai fac apel la teorii mai mult sau mai puţin postmoderne, libertariene ori neomarxiene ale conflictului dintre globalism şi identitate. Nici o „hermeneutică a globalizării” nu mi-ar fi de prea mare folos pentru a „traduce” în „cuvinte potrivite” sentimentele trezite de aceste „evenimente” şi „povestirea” lor denaturată tocmai de urmașii celor vinovați de comiterea lor. Dincolo de orice interpretare care transferă sau concentrează, uneori vinovății imaginare, doar într-o parte sau alta responsabilitatea, rămîne exemplară şi inepuizabilă bogăţia unei aspiraţii legitime. Îmi amintesc, pur şi simplu, de o vorbă a lui Montaigne, care pe româneşte ar suna cam aşa: „ Cel mai mare lucru din lume e ştiinţa de a fi la tine (acasă).”
Mai suntem noi, românii, toţi împreună sau unul cîte unul, uneori, totdeauna sau niciodată la noi (acasă) ? Un adevăr este sigur: nu există acasă, nu poţi să ai o identitate proprie fără memorie.