Să ai doruri, în dorinţe şoptite gândului, mereu înnoite şi păzite bine în sipetul sufletului ce îşi aşteaptă calea, înseamnă că eşti viu, iar cunoaşterea te provoacă mereu şi te aşteaptă, ca o carte nouă, descoperită, ce mai are multe pagini inedite de oferit.
Dorul presupune emoţie, aşteptare sau aspiraţie către ceva, o stare ce o simţi cu sufletul, nu cu mintea şi în care proiectezi prin gând situaţii dorite, sau venite spontan şi te bucuri că există, sau visezi la o realizare apropiată sau îndepărtată.
O viaţă cu grăbită înfrigurare se deschide zilnic în faţa noastră, ne programăm precum robotul, minute, ore în care acţiunea este prioritară, ne risipim în verbul "a face" totul, acum, ieri, cu lăcomia unui înecat avid spre aerul salvator. Uităm tot mai des sau fugim de trăirile noastre ascunse bine în interior, cu teama de a nu fi descoperiţi că avem şi doruri, ca o simfonie ce se aude mereu, între trup şi suflet, dar nu are ecou spre a fi remarcată.
Ţi-e frică de dor, mereu întrebări te încearcă, nu-l recunoşti că există, pentru că este tandreţe şi armonie, o stare ce deschide cutia speranţei, a visului pentru frumos şi bine, dar nu vrei să devii vulnerabil, iar alungându-l pe el, dorul, cu toate puterile, negându-l, speri că îţi va fi mai bine.
Un timp ajută, dar nu mult.
Îţi aminteşti de o copilărie chinuită în care plăsmuiai vise şi îţi propuneai mereu să trăieşti o realitate paralelă pentru a uita prezentul şi ce dor ai şi azi să iubeşti starea reală de copil vesel, zburdalnic în toate, fără griji, în care există o viaţă normală. Mereu revii la ea, deoarece nu a existat, ţi-a fost furată cu brutalitate.
Dorul de prieteni a rămas constant şi mereu revigorant, oamenii se străduiesc intens să dăruiască dezamăgiri, provocând tristeţe prin indiferenţa lor îmbogăţită doar, prin intenţia de a se folosi de amiciţie, doar când au nevoie, apoi te uită, nepăsarea se aşterne precum ceaţa, cu nepătrunsul ei cenuşiu şi înfrigurat peste tot şi toate.
Dar eu tot sper să cunosc şi sigur există acei oameni unici prin frumosul dintre vorbă şi faptă, când sinceritatea se citeşte în ochi luminoşi ce vor să mângâie, aducând blândeţea cuvântului ce alină şi vindecă un moment dificil, atunci când simţi nevoia de o prezenţă potrivită dorului.
Când iubeşti muntele în măreţia sa de creste dantelate, ce plimbă norii buni, aducători de ploaie mult aşteptată de vegetaţia însetată de viaţă verde, apoi marea cea veşnic fremătândă, în culori de smarald şi străluciri diafane, cu briza aceea unică, bogată în sarea mereu preţioasă, ştiind că lângă ea te uiţi mereu, parcă toate dorurile se adună într-o corolă, unde petalele sunt planuri ce le doreşti realizabile, pentru ca dorul să aibă un pic de mulţumire. El, dorul, rămâne viu şi mereu în gând, pentru acele locuri unde te simţi liber şi în comuniune cu natura.
Mi-e dor perpetuu să transform gândurile în cuvinte potrivite ce pot aduce lumină bucuriei senine, sau tristeţii staţionate prea mult pe un chip ce vrea să accepte că viaţa se compune, probabil, din lecturi plăcute spiritului, sau din întâlniri cu natura ce ne îndeamnă să plantăm măcar un copac fiecare. Toate pentru un reper de existenţă, conţinut şi din acorduri muzicale, ce ne înalţă la nivel de om evoluat, unde armonia poate fi prezentă şi ne întreabă mereu ce nevoi sufleteşti reclamă.
Şi recunosc: când mi-e dor să cânt, voi cânta, când am dor de dans, voi dansa pe muzica ce alină şi provoacă, unde doi pot fi unul, când există potrivire în gând frumos, iar melodia se doreşte infinită pe drumul cunoaşterii.
Dorul devine doină ce mereu îţi doreşti s-o îngâni, şoptind încetişor, el vine din trecut până în prezent şi aduce în permanenţă sufletului culoare, speranţe care alină, dar nu rezolvă, iar lumina încrederii se naşte mereu ca o viaţă nouă, în bucuria ce o doreşti şi există pretutindeni…
Ce dor, dorurile!