Îmi place mângâierea nopților de catifea, când luna-mi sărută  geamul gândurilor, iar dintr-un colț al infinitului steaua luminii îmi zâmbește și sunetele neauzite ale muritorilor mi se desfată lesne în ureche. Pătrund apoi în buzunarul inimii și-i așez în brațe ofranda gândului tău. Un gând îndoliat sau galben la culoare, cu margini sidefate și mijloc încărcat cu foc te va cuprinde-n sfoara păcatului șuvoi. Nu-ți pierde încântarea și nici visarea-n doi, căci lacrimile tale de mac și de trifoi vor licări sub vrajă și vor cânta în noi! Așa suna vocea ta, iar eu trăiam din cuprinsul ei.


Mi-ai luminat cărarea sub pași bătrâni și grei, iar eu, un boț din tină verde, călcam pe urmele tale și-mi măsuram puterea cu slava ta. Mi-ai dat povara nemuririi tale, al actului măreț în care-ai viețuit, iar eu n-am avut voie să mă abat de la regulile impuse, doar să le împlinesc, multiplicându-le prin faptele mele.
Mi-a fost interzis să iubesc minciuna, dar am început a minți, fiindcă lumea întreagă era o minciună sfruntată, iar eu rămâneam la margine de drum, înlăturată și îmbrâncită. Făpturi de condiție îndoielnică încercau să zidească în mine belșugul lor. Și fiindcă intenția lor n-a dat roade, s-au retras învinși, dar la fel de porniți.
Mi-a fost interzis să fur bunul altuia, iar eu am furat cu nerușinare inimi zdrobite și am încercat să le peticesc cu iubirea mea necondiționată și binefăcătoare. M-am trezit într-o zi prințesa cuiva și-n altă zi sursa de venit a altcuiva. Am cântărit cele două ipostaze cu sufletul, apoi cu mintea.
 M-am impiedicat de lacrima ploii din tine, de prima rază a soarelui din geana-ți obosită de-atâta așteptare.
Ți-era teamă să te îndepărtezi prea mult, dar nici să te apropii și-ți era groază de ziua în care genunchii mei vor rămâne tributari pământului. Și-ai rămas în așteptarea trezirii mele pentru a putea merge mai departe, luând cu tine toate neputințele.
Am întins mâna slabă spre umbra siluetei tale, iar umbletul tău mi-a atins ca o boare a lui aprilie fruntea. Am simțit căldura sărutului și mi-am aplecat trupul spre  pământul din care mă născusem nu pentru a rămâne prizonierea lui, ci pentru a-ți săruta existența. Te-am privit în tăcere și n-am îndrăznit să mă înfrupt decât din carnea cuvintelor tale, așezate într-un anume fel, doar pentru mine. Atunci mi-am simțit sufletul ridicat la rang de cinste, ca o mireasă ce zâmbește din înaltul statutului ei spre alaiul speranței.
Și-a venit o zi în care mi-ai șoptit că pot merge mai departe nestingherit, că forța cuvintelor mele pot zidi în cei care-mi înțeleg rostul și, deopotrivă, vor înfuria puterea de acceptare a altora. Iar pentru tine voi rămâne o petală a sorții care a plutit frumos în timp și spațiu, pe care ai hrănit-o cu gândul rodnic al iubirii, lovind cu putere neșansa de a fi a ta până la sfârșit.
Și-am rămas la malul apei, privind spre valul din tine care-și punea pletele pe țărmul meu, la fel de tăcut și nevolnic. Ți-am ascultat cântecul transformat în tânguire, fiindcă n-am avut curajul să trec pragul care ducea spre desfătare. Și-am rămas în captivitatea mângâierii de catifea a nopții din mine, fiindcă odinioară  alesesem prost, iar viitorul era deja un prezent de netrecut.