Mărturisesc, de la început, că spre uriaşul volum, de aproape opt sute de pagini, al lui Theodor Răpan – Fiind. 365+1 Iconosonete, Editura SemnE, Bucureşti, 2013 –, am fost determinată să mă îndrept, în primul rând, de un detaliu extrinsec literaturii, şi anume de faptul că autorul ar fi, cred, al doilea scriitor contemporan, după Iuliana Paloda Popescu, izvorând, ca şi mine, de pe meleagurile „pădurii nebune” de altădată, despre o parte din scrisul căruia aş avea, în consecinţă, oportunitatea să-mi spun părerea.


    În ce priveşte cartea de faţă, aceasta poate fi apreciată, de la bun început, ca o lucrare bibliofilă, de mari proporţii, în a cărei arhitectură impecabilă textele poetice alternează, aşa cum se precizează, cu ilustraţii din Cesare Ripa, DELLA NOVISSIMA ICONOLOGIA (Padova, 1625). Cu o asemenea contiguitate, sonetele care alcătuiesc volumul nu puteau decât să urmeze modelul italian, după care versurile sunt dispuse în câte două catrene şi două terţine, poeziile fiind grupate în douăsprezece părţi şi consacrate, fiecare, câte uneia dintre lunile anului, menţionate cu numele lor populare, Gerar, Făurar, Mărţişor, Prier, Florar etc.  Totodată, mai trebuie spus că fiecare „capitol” al tomului cuprinde un număr de poezii egal cu numărul de zile ale fiecărei luni. Acest maraton cu tentă cvasi-profetică este încheiat prin Sonetul bisect, care debutează retoric-exclamativ (Ultim Sonet! Sunt viu după coridă!) şi marchează victoria asupra sinelui.
    Ataşat, prin urmare, formei originare a sonetului, în planul conţinutului Theodor Răpan cultivă  temele eterne ale artei lirice şi, însoţit de ilustraţiile vechi, dar şi cu o încărcătură de constante, unele devenite laitmotive, textul său poetic are un incontestabil rafinament, amplificat printr-un lexic a cărui coloratură, de cele mai multe ori, arhaică, induce, în acelaşi timp, impresia de ezoterism şi chiar de sibilinic. Astfel, a înzăua, a străfulgera, hotarnică, a înlumina, osie, nătâng, zăbală, chiparoase, rug, crug, iertăciune, giuvaergiu etc., sunt doar câteva dintre vocabulele care traversează volumul şi care, alături de inversiunile morfo-sintactice (Plânsu-mi-au iambii? ori: Sunt obosit de zodii! Vai, trăit-am? etc.), de, uneori, perfectul simplu al verbului, fără a da întregului aspect desuet, îi subliniază amintitul rafinament. în schimb, nu de puţine ori, neologismele, şi ele abundente în carte, mai degrabă, atentează la armonia ansamblului, aducând nuanţe de artificial.
    Volumul este pus sub semnul cuvintelor lui Nichita Stănescu – M-am trezit fiind, voi aţipi nefiind! –, o constatare-promisiune ineludabilă, pe care o face şi Theodor Răpan încă din primul sonet – artă poetică –, definindu-se în raport cu poezia şi dezvăluind, în context, statutul iubirii (Zeiţa mea cu noaptea prinsă-n plete) de realitate şi fantasmă, concomitent, sinteză oximoronică (Duşmanca mea iubită, soră, mamă...), dar, mai ales, sursă primordială a creaţiei sale: Fiind ecou nespuselor cuvinte /Port gând smerit de înzăuat iubirea, / Pohtirea ochiului aduce ştirea: /Ah, gura sufletului nu mă minte!  
     Cutreierat de nelinişti existenţiale, de-a lungul întregului volum, poetul îşi exprimă retoric întrebările care îl frământă (de plidă: ... cine rămâne/ Să-nchidă ochii nopţilor păgâne /Şi candela-ndurării cine-aprinde?; Cin’ la final va dezerta din turmă?; Să te mai cred? Ce spune zodiacul? Sau: Sonetul, crezi, l-ar dăltui oricine? etc.) şi îşi strigă promisiunile, dar şi revelaţiile: Mi-e inima văpaie vrăjmăşită, /Din tot ce sunt – o lacrimă-nflorită, /Vârtej lunatic încrustat sub grinde!; Împart secunda-n lacrimi şi suspine: / Blagoslovită-n naos e prescura!;  În gând te-aştept şi dincolo de moarte! Iar gesturile care însoţesc vorbele se presupun în aceeaşi paradigmă comportamentală, amintind, spre exemplu, de toposuri ale lumii shakespeariene (Din mâna ta voi bea otrava toată /Încredinţat că mi-a sosit finalul, /Îmi smulg privirea şi ridic pumnalul, /Rostogolindu-mă în gol deodată...), susţinând retorismul declaraţiilor, cu tentă clasică sau romantică, după caz, pentru că volumul de sonete al lui Theodor Răpan, alcătuit ca o amplă confesiune, dă seamă de fluxul şi refluxul trăirilor autorului, pentru care actul creator este resimţit, adesea, ca un gest sisific (Zadarnic scriu şi meliţez cuvinte: /Sunt condamnatul fără de veşminte /Ce duce-n vis Câmpia pe un munte!), dar şi spaţiu carceral-destinal: Şi-n temniţa Cuvântului mi-e bine, /Înzeit destin...
De altfel, ideea de recluziune este unul dintre laitmotivele cărţii, cu numeroase materializări în planul expresiei: cercul magic; Noaptea-i crudă; inima-mpietrită; Labirint etc., fără a-l face pe poet să se lase pradă deznădejdii, din moment ce La fel ca orbul merg tot înainte. Mai mult chiar, recluziunea pare, uneori, paradoxal, o şansă, dacă, din această circumstanţă, îşi evaluează posibilităţile şi prognozează: Străbate-voi pe fugă infinitul... Sau: În Poesie-mi voi primi osânda!
    Pe de altă parte, luând act de dihotomia evidentă etern-efemer, între laturile cărei se zbate orice conştiinţă hipersensibilă, eul creator încearcă o reconfigurare a acestui raport de forţe, câtă vreme Eternitatea clipei va întrece /Această plăsmuire efemeră, viaţa sau arta ori pe amândouă, îngemănate. De aceea, poate, câteodată îi dă târcoale gândul de a interoga divinul în legătură cu menirea sa: Şi spune, Doamne, cu mine ce-ai de gând?, pentru că, recunoaşte, Mi-e frică! şi tăcerea mă îngână... Observă însă că el însuşi îşi e adversarul: Mă tem de mine...  Şi, din acest motiv, îşi strigă, uneori, disperarea: Ajută-mă să fug de mine!
Cât priveşte  Poesia, ortografiată mereu aşa, aceasta este act gratuit – Cinstit poet, ia cupa şi-o ridică! / Nu aştepta răsplata niciodată! –, asumat ca atare, cu  articulare deliberată: Eu, tainic, mi-am sădit în trup o mare /Şi-am ridicat, tot singur, sus, o zare. Iar virtuţile artei sunt regenerative: Şi mort de-aş fi, tot mi-aş găsi Cuvântul!
    Un interlocutor tăcut, martor la căutările creatorului, e bănuit, adeseori sonetele căpătând configuraţie de monolog adresat: Te plângi mereu... sau  doar de solilocviu, în care Visul visat visează, Doamne, visul, / Gândul gândit pe sine se gândeşte...    
    În privinţa reperelor temporale, pentru poet, acestea sunt trecutul şi prezentul, dar visează şi-şi proiectează trăirile într-un „atunci”, când Ostatic orb şi sângerând năvalnic /Voi părăsi Câmpia...
    Trăiri paroxistice (dor nebun), melancolii, tristeţi (posac şi singur)  şi resemnări, fie şi doar declarate (Nu-mi pasă!) alcătuiesc peisajul sufletesc al celui care, cu luciditate, îşi asumă datul, căci nimeni nu muri-va-n loc de mine... Manifestările îi sunt pe măsura acestor stări de spirit, adunând antinomic angoase, renunţări ori adăstări, cum Aştept în gară trenul de pe urmă, numitorul comun părând a fi un nesfârşit lamento, ale cărui argumente vin în cascadă: Iubirea ta mă-nzăpezeşte-n stele!//Tridentul mi se frânge de durere, /Mierea sărutului o gust, e fiere:/ Cum să mai zbor dacă îmi pui zăbrele?
    Constituindu-se, în acelaşi timp, ca o amplă introspecţie, unde  resemnarea este, totuşi, aparentă, de vreme ce vocea lirică se confesează: ...cad şi mă ridic întruna şi, amintind – mutatis mutandis – cuvintele lui Emil Cioran, care afirma că sunt poet prin toate versurile ce nu le-am scris, poetul contemporan, la rându-i, apreciază: Ce vezi, nu e, sunt dincolo de rânduri...
    Imaginile, ca şi aserţiunile formulate, cu mijloacele poeziei, sunt, nu de puţine ori, paradoxale, rezultat al unei perspective surprinzătoare, cel puţin în aparenţă, asupra lumii. De pildă: Ştiu bine că din tot ce-nseamnă zborul /Doar piatra poate înţelege visul...
Sonetarul lui Theodor Răpan exprimă  frenezia celui care arde dionisiac, mixând trădări, iluzii (Limanuri travestite-n mătrăgună), lupte cu oştirile de vorbe, prezenţa ori amintirea trecerii măcar prin perimetrul gândului a unor făpturi mitologice (Nausica, Ulise, Măritul Cronos, Marte, Inorogul etc.), artistul fiind conştient că, la fel ca pentru fiecare ins, desigur însă cu particularităţile inerente, cuantumul dezamăgirii – traduse în vers, în acest caz– este dat de diferenţa dintre speranţă şi realitate, pe care poetul, ca orice ins, caută s-o contabilizeze şi să o administreze după ştiinţă şi după putinţă.
În nenumăratele tentative de a descoperi calea care să-l reprezinte, prin care să-şi exprime lăuntrul bulversat de tentaţiile lumii, în care el însuşi se simte, pe rând, învinsul şi profetul, eul creator se lasă, din când în când, pradă visului (Nu mă trezi chiar de-ar veni potopul!), unde găseşte limanul sau cel puţin iluzia salvării (Descătuşat de cataclismul vieţuirii) şi, totuşi, în acest amplu, dar unitar periplu, poetul Theodor Răpan îşi etalează, în concluzie, argumentele care-i atestă existenţa, din mers – Fiind –, cu expansiuni sufleteşti şi sincope, acceptând, nu pesimist, ci lucid, că, până la urmă, Totul se vremuie!