Viaţa şi moartea, trecerea noastră prin univers, dramă în două acte, întotdeauna unul sacrificat celuilalt, pentru a împăca spaţiul curgerii timpului. Pe o traiectorie predestinată spiralei se construieşte, după închipuirea creatorului, iluzia de om. Din amintirile care sfidează ficţiunea, substituindu-se trecutului în care au fost culese, pentru a nu mai face parte din el. Dirijate cu încăpăţânare prin impropria deznădejde a permanentizării, nu reuşesc întotdeauna să-şi stabilizeze încărcătura emoţională şi rămân suspendate între timpuri ca-ntre lumi, frânturi de viaţă refuzate trecutului, dar şi prezentului. Imposibile la fel, precum umbra devenită, obsesiv, măsură a tuturor golurilor înecate în sine.

   Confruntat cu această problematică, o prezint, în rezumat, fără a uita să spun că lectura de mai jos nu constituie decât esențialul esențialului unui semestru de reflecții. Și că, bineînțeles, limbajul și cadența analizei se mulează voit pe diversitatea cititorilor. Acest mesaj interpelează, deopotrivă, pe cei care sunt de acord sau în dezacord cu reflecțiile de mai jos.

   Moto: ,,Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne a vărsat o în suflet.’’  - Emil Cioran
          Să-l  iubeşti pe Eminescu nu  înseamnă  doar să-i citeşti poeziile  ca pe o simplă literatură, ci  trebuie să-i înţelegi gândirea filosofică, cugetarea profundă, etica – ,,lupta dreaptă’’(una dintre condiţiile  fericirii, după cum se prezintă un popor fericit).

MOTTO: „Realitatea este că atenția existențială (dacă și cînd e) își – ca să spun așa – secretează propria ei atenție operațională. Dar, în lipsa ei, de nu se știe unde (din umana libertate de opțiune desigur, zisă și liber arbitru) se iscă o atenție operațională capabilă să funcționeze și fără sprijinul celei existențiale.”
(Mihai Șora, în A FI, A FACE, A AVEA, Cartea Românească, 1985, pp. 170-171.)

Să ai doruri, în dorinţe şoptite gândului, mereu înnoite şi păzite bine în sipetul sufletului ce îşi aşteaptă calea, înseamnă că eşti viu, iar cunoaşterea te provoacă mereu şi te aşteaptă, ca o carte nouă, descoperită, ce mai are multe pagini inedite de oferit.
 Dorul presupune emoţie, aşteptare sau aspiraţie către ceva, o stare ce o simţi cu sufletul, nu cu mintea şi în care proiectezi prin gând situaţii dorite, sau venite spontan şi te bucuri că există, sau visezi la o realizare apropiată sau îndepărtată.