LILIANA MOLDOVAN, ELOGIU, GLORIE ȘI LAUDĂ LUI BRÂNCUȘI

Valentin Lupea

          "S-au înălțat din dor de viață, / cu zborul palmelor spre infinit, / a frânt lumina cu privirea, / uitată pe-o coloană fără de sfârșit. // Pe tâmpla cerului albastru / și-a sprijinit visarea grea, / și a străpuns ca o săgeată / infinitul / atins de norii albi de / catifea. / Din lut și lacrimă aprinsă / a plămădit o poartă cu-n / sărut /un trup de zbor, / i-a dat *măiestrei* / un strigăt mut / a pus pe chipul / domnișoarei, tăinuit..."(ZBOR SUBLIN *LUI BRÂNCUȘI*).
          Cinste și cinstire, elogiu, glorie și laudă, mărire, omagiu și preamărire aduce, la modul liric, Liliana Moldovan, lui Brâncuși, acestui mit modern "neînțeles și singur" care, de dorul perfecțiunii, a sugerat, arzând și căutând "... printre lumini și umbre" celebra*masă a tăcerii*. 
          Umbre au rămas în urma lui "...și gânduri strânse-n / rugăciune / pe lemnul cald, pe / marmura pustie / a așezat doar lacrimi de iubire / ivite din margini de tacere / și din nemuritoarea artă, / înveșmântată în sublimă armonie"(ZBOR SUBLIN *LUI BRÂNCUȘI*).

DIALOG LIRIC ÎN CETATEA CĂRȚILOR

Valentin Lupea

între Valentin Lupea și Liliana Moldovan pe marginea a două poeme ale acestora, CARTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE - Valentin Lupea și CARTEA RAMURĂ DE GÂND - Liliana Moldovan

     V. L. - "Cartea este-un obiect cultural, / mai degrabă-o ființă caldă și inteligentă, / care a evoluat constant și progresiv, / trecând cu brio prin viață, / în drumul ei spre veșnicie. // Cartea este-un instrument de învățare / și de dezvoltare personală, / prin informațiile oferite / în diversele domenii de cercetare."
     L. M. - "E cartea ramură de gând / ce-și caută drumul spre sufletul blând."
     V. L. - " Ea poate fi utilizată / pentru studiu și documentare, / dar și ca modalitate / de relaxare și evadare / din lumea aceasta reală, / într-o lume imaginară, a minții și a sufletului, deopotrivă".
     L. M. - "E locul în care / tăcerile / cresc / și ritmurile inimii în / mirifice vise / mustesc".

ION BREAZU ȘI LUCIAN BLAGA LA PARIS

Valentin Lupea

          Concomitent cu anul 1926, în devenirea profesională, culturală și spirituală a lui Ion Breazu avea să înceapă o nouă etapă care avea să schimbe multe în viața sa și care avea să deschidă largi perspective de viitor pentru tânărul de pe Târnave. Este vorba despre faptul că începând cu anul 1926, Ion Breazu este membru al Școlii Române din Franța, trimis fiind la Paris pentru specializare, prin Facultatea de Litere și Filosofie a universității clujene, cu ajutorul lui Nicolae Iorga, la propunerea lui Gh. Bogdan - Duică, unde rămâne până în anul 1928. Tot în această perioadă, Breazu devine membru al Societății Literare și Științifice ASTRA.
          Ca un eveniment deosebit, notăm acum apariția studiului OPERA POETICĂ A LUI LUCIAN BLAGA, (un lung șir de foiletoane), în revista COSÂNZEANA, numerele: 2, 3, 4 - 5, 6, 8, 10, 11, 12, 14 - 15, 17, 20 - 21, 22 - 23 - 24, 25/1926, care a  însemnat de fapt primul studiu de sinteză asupra operei lui Lucian Blaga, studiu care a fost apreciat în mod deosebit de către marele poet și filosof, așa după cum rezultă și din corespondența dintre Lucian Blaga...

Demonii adevărului: Bulgakov între satiră, mit și renaștere spirituală

Roxana-Gabriela Bogde

Romanul lui Bulgakov formulează o critică directă la adresa comunismului, iar semnificațiile sale se articulează cu forță în pagină. Ioan Stanomir observă prezența „demonilor” care traversează acest univers ficțional și subliniază că debutul literar al autorului nu poate fi separat de tușa apocaliptică din Garda albă. Singurătatea lui Bulgakov este accentuată de marginalitatea sa socială și de credința într un evoluționism profund opus tezei prometeice a revoluției ruse. Cu un deceniu înainte de celebra epistolă adresată Comitetului Central și lui Stalin, scriitorul era deja fidel unei viziuni care respingea mutația socială și optimismul academic bolșevic. În epocă, el era considerat un „reacționar periculos și intratabil”.
Romanul teatral, deși neterminat, se apropie de registrul capodoperei prin capacitatea de a anticipa vocile din Maestrul și Margareta. Este o sublimare grotescă și tragică a experienței sale de dramaturg interzis, o ficțiune în care detaliile biografice sunt topite într o pastă strălucitoare prin sarcasm, extragere și inflamare polemică. Textul funcționează ca un roman al formării artistice, dar și ca o cronică a coborârii în „iadul îmbrăcat în catifea” al Teatrului Independent. Bulgakov renunță la finalizarea acestui roman pentru a și concentra energia asupra operei pe care o lasă drept mesaj unui viitor incert: Maestrul...

MARINELA BELU - CAPȘA, UN HOMO VIATOR MODERN

Valentin Lupea

          CĂLĂTOR PRIN LUME  SULTANNATUL OMAN, Editura BIBLIOSTAR, Râmnicu Vâlcea, 2025, cartea distinsei Doamne profesor Marinela Belu - Capșa, ziarist, prozator și poet, pare a fi a opta carte a autoarei, din câte cunoaștem, în ordinea cronologică a aparițiilor, după PE ARIPILE VIEȚII, proză scurtă, 2014; DANSUL CUVINTELOR, versuri, 2016; MĂ DOARE GURA DACĂ TAC, versuri satirice, 2018; (B)ARCA IDEILOR, versuri, 2019; ANOTIMPURILE VIEȚII, versuri, volum bilingv (româno-albanez), 2020; POEME PENTRU ADYA / POEMS FOR ADYA, versuri pentru copii, 2020, volum bilingv (româno - englez); INDIA, DINCOLO DE TIMP, jurnal de călătorie, 2021, carte premiată cu premiul CARTEA ANULUI 2021, acordat de Liga Scriitorilor din România, dacă nu ținem seama și de ediția a II - a a cărții INDIA, DINCOLO DE TIMP, jurnal de călătorie, 2023.
          Cartea de față, care face obiectul discuției noastre, este prefațată de regretata poetă și critic literar, Petronela Apopei, fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău și postfațată de domnul Mihai Mustățea, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, cuprinzând între coperțile sale cuvântul înainte al autoarei, substitut în ARTA DE A CĂLĂTORI, prin care primim informații prețioase despre călătoria propriu-zisă, dar și...

Cronica literară – „Peisaj” de Valentin Lupea

Florina Nina Breazu

   Poetul Valentin Lupea își construiește poemul  „Peisaj” ca pe o întoarcere lucidă și profundă spre fondul arhaic al existenței, acolo unde omul și natura nu sunt realități separate, ci părți ale aceleiași respirații cosmice. Lirismul nu este descriptiv în sens clasic, ci inițiatic, fiecare imagine având rolul de a dezvălui o stare primordială a ființei.
   Versul de deschidere – „Mă apasă un dor de pământ şi zenit” – fixează axa poemului între jos și sus, între materie și transcendență. Această tensiune esențială apropie textul de viziunea lui Lucian Blaga, unde natura nu este decor, ci mister trăit, iar omul nu caută să explice lumea, ci să o locuiască. Dorul capătă aici valoare ontologică, activând o memorie străbună care se manifestă prin simțuri, nu prin rațiune.
   Figura ciobanului rătăcit, singur pe muntele „magic”, cântând din fluier pe o noapte cu lună, introduce un timp suspendat, arhetipal. Această imagine trimite firesc la universul lui Mihai Eminescu, unde sunetul, luna și singurătatea așază existența într-o eternitate calmă. Ca și în lirica eminesciană, cântul nu este expresia individualului, ci o formă de comuniune cu ordinea cosmică.

Poezii de Lore Hoza

Lore Hoza

NOCTURN

în orașul care se învață singur, pe întuneric,
străzile sunt un palimpsest de pași,
și ai noștri cândva, în tandem.
Aerul recunoaște respirația fiecăruia,
o poartă cu sine,
înțelege golul.

Aici, frigul și căldura sunt pansament,
aplicate alternativ,
până când amorțesc.

rămân martorul propriei sensibilități.

Poezii de Mihaela CD

Mihaela CD

Colind  pentru românii de pretutindeni

Dragi români de  pretutindeni
Vreau   acum   să  vă  colind
Si prin versuri scumpi prieteni
Să  v-ajungă   al   meu    gând

Când se   apropie   Crăciunul
Răsună: O ce veste minunată !
Din suflet cântă  tot românul
Colinda   sfântă   de  altădată

Poezii de Clara Margineanu

Clara Margineanu

Doar cei care ne sânt

Oamenii care pleacă nu ne mai încap,
Ne rămân mici, precum hainele din copilărie,
Arată precum paparuda care cheamă ploi în plin potop,
Stricând rima vieții și ceea ce chiar a trebuit să fie

Oamenii care nu pleacă nici n-au nevoie de întâlniri,

Poezii de Tibu Gelu B.

Tibu Gelu B.

Clipa,

"Uneori clipa trece grăbită prin ceasurile noastre,
ca un gând care ne încearcă cu tărie,
Și-mi spun că timpul nu fuge așa repede
doar ne privește altfel
când ne apropiem de adevăr.
Oricât ascundem suflețelul nostru
el se întoarce la ceea ce e cu adevărat important
ca să afle cine suntem.
Întrebările ne înghesuie lacrimile în ochii noștrii,
până când vrem să le rostim.

ULTIMA ÎMPĂRĂȚIE (roman religios) - Capitolul 1

Eugen Oniscu

„Fiind întrebat de farisei când va veni Împărăția lui Dumnezeu, Iisus le-a răspuns: «Împărăția lui Dumnezeu nu vine cu semne bătătoare la ochi. Nu se va zice: “Iat-o aici” sau “Iat-o acolo”. Căci Împărăția lui Dumnezeu este între voi.»”
(Evanghelia după Luca 17:20–21)
 
Capitolul 1

 Viețile unor oameni sunt marcate de dramatism, dar au și bucurii, iar privite în ansamblu devin fascinante. Așa era și viața lui Octavian Tudor, care, dintr-un anumit punct de vedere, era frumoasă, iar dintr-un altul, grea. Frumoasă pentru că, în timpul liber, se dedica literaturii, iar acest lucru însemna foarte mult pentru el. Era redactor la o mică revistă din provincie și toată acea muncă literară, pentru care nu era remunerat, îl încânta. Deși era conștient că revista sa se afla în umbra marilor reviste din capitală și a celor de prestigiu, cu o anumită tradiție culturală, era totuși mulțumit de activitatea pe care o desfășura pe ogorul literaturii, considerându-se doar un salahor al condeiului.

Afară plouă, Alessandro

Simona Cratel

Când m-a sunat cu un an în urmă pentru prima oară și i-am auzit vocea în telefon, voce pe atunci complet străină, m-a anunțat laconic că soțul meu a fugit cu prietena lui.
„Știu“, am spus.
În fine, nu știam nimic despre el, cine este, sau cum se numește, ori cine anume era femeia, știam doar că soțul meu nu se mai întoarce acasă. Eram nefardată, nespălată şi nu apucasem nici măcar să mă pieptăn, deşi era ora unsprezece.
„Ați dori să ne întâlnim să vorbim despre asta?“

Istoria unui romantic (monolog)

Diana Cozma

El: așadar: când m-am separat de soția mea, am urlat: „nu mai simt afecțiune pentru tine, îți spun, nu mai am nimic-nimic, nici un sentiment, nicio senzație, nicio nicio... ce mai încoace-încolo, nu te mai iubesc, înțelegi?!!!;am fost cinstit, organic, nici nu aveam cum să fiu altfel, căci în venele mele curge sânge nobil, bunicul meu, pardon, străbunicul meu, ce contează bunic-străbunic, a fost stăpân peste plantații uriașe de grâu, la picioarele lui se prosternau sute de sclavi, îl venerau ca pe un zeu!”;da, i-am spus deschis adevărul: „nu mai suport să mă târăști prin lanuri de grâu și să mă iei în posesie ca pe un animal; m-am săturat să mă hăituiești, să mă azvârli ca pe-un sac în patul matrimonial și acolo să mă înfășori în steagul roșu-sângeriu, moștenire de la strămoșii tăi, luptători pentru drepturi egale între indivizi; căcat! care egale, care?

Despre moartea suspectă a unui colonel patriot

Iacob Oniga

Era o dimineaţă obişnuită de 17 septembrie 1989. Nimic nu prevestea nimic. Şi, cum zicea un tip mai hâtru despre viaţa asta: „Dacă n-are rost, ce rost mai are”!.
Am plecat, ca în fiecare zi la serviciu în aşa fel, încât cel puţin pe la 7.45 să intru pe poarta instituţiei din fosta stradă a Scânteii. Mi-am văzut conştiincios de ale mele. Nu aveam timp de cafele şi discuţii interminabile înainte de a începe munca, mai ales că în acea perioadă cafea nu prea era, ci înlocuitori, adică „nechezolul”, o cafea mai slabă, dar destul de bună la gust, naturală şi ecologică, cred. Nu eram aşa simandicoşi ca azi, când aproape toată ziua bem cafea şi constatăm cu stupoare la sfârşitul zilei că n-am muncit nimic. De fapt, cam de 24 de ani bem numai cafele şi povestim absurdităţi goale pe dinăuntru.
În structura antiteroristă de atunci, pentru culegerea de informaţii pe profil, eram doar doi ofiţeri, eu şi tânărul locotenent şi           consătean-lăpuşan, Lazăr Mircea, un om deosebit, fiul unei familii de intelectuali - mama învăţătoare iar tata profesor de istorie. Împărţeam acelaşi birou. Ne înţelegeam bine, mai ales că eu îi eram dator moral, având în vedere faptul că tatăl lui, Bunul Dumnezeu să-l ierte, m-a învăţat, fără ca eu să-mi dau seama atunci, când eram încă copil, să gândesc şi să fiu patriot român. Am început să discutăm de-ale noastre. Deşi în acea vreme se vorbea mult prea puţin despre terorism în România, el exista într-o anumită formă. Azi avem de toate din ce ne lipsea anterior. Terorism, şomaj, crimă organizată şi multe altele. Într-un cuvânt sărăcie şi degradare morală şi fizică.

Regele clown

Adela Iancu

În fundal, palatul regelui, cu balcon spre scenă. În faţă, manejul – oraşul, regatul său. Aici sunt clownii făcând giumbuşlucuri, în timp ce povestitorul ne introduce în atmosferă sau clownii se transformă rând pe rând în povestitori (preferabil aşa).

Povestitor 1:  Povestea spune că a fost, şi poate că mai este, un loc pe lume unde, încă din burta mamei, oamenii au o faţă albă, o gură mare şi scălâmbă şi un nas rotund şi roşu de clown adevărat.

Pov. 2            Un adevărat regat al clownilor.

Pov.1             Regele acestui regat este cel mai mare clown al tuturor timpurilor,

stârneşte râsul la orice pas şi este aplaudat şi admirat de toţi, însă, ca orice clown adevărat...

Pov.2             ... şi care se respectă...

Pov.1               ... este trist.

MAJORATUL

Luciana Marinescu

PERSONAJE:
Mălina
Mihnea
Delia
Vlad
Lăcrămioara
Viorela
Mircea

FIGURANȚI: ospătărița, DJ-ul și grupuri de tineri.

Notă:Textul nu poate fi montat sau modificat fără acordul expres al autorului.
Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă, sub nicio formă sau mijloc (fotocopiere, multiplicare, copiere), sau orice altă metodă mecanică ori electronică, fară consimțământul autorului. Textul cuprins în această lucrare aparține în totalitate autorului, acesta având toate drepturile și responsabilitățile asupra lui.

(6) TRUDA: CEEA CE ESTE GREU DE FĂCUT, DEVINE PLĂCUT O DATĂ REALIZAT

Valentin Lupea

          Nu era o idee originală a Renașterii că ceea ce comportă o execuție laborioasă înseamnă și o realizare excelentă. Sfântul Augustin explicase valoarea imagisticii abstruse adică acea stare dificilă, obscură, greu de înțeles a Bibliei prin plăcerea ce o resimțim la depășirea dificultăților, ideea întâlnindu-se încă și la scriitorii clasici. Astăzi, credem că am raționa invers și am spune că munca grea este valorificată prin prestarea ei în vederea atingerii unor scopuri dinainte știute a fi demne de efort. Dar în Renaștere aceasta a ajuns o adevărată axiomă și-anume faptul că valoarea încununează orice vastă cheltuială de trudă ca atare. 
          "Aprecierea artei este aprecierea greutăților învinse; o pictură își subjugă privitorii prin dibăcia ei vădită (Castelvetro, POETICA D'ARISTOTELE, p. 350). Aici, munca implicată, cunoașterea științifică necesară au devenit însăși definiția artei. "Artistic este acel lucru în a cărui născocire artistul se istovește trudind și-și exercită geniul în cea mai mare măsură; inartistic este lucrul în a cărui născocire nu investește multă subtilitate a geniului, căci inartisticul însuși poate fi văzut de o minte de rând.(Loc. cit.). 

(5) ARTA ÎNĂLȚATĂ PRIN DEMONSTRAREA CARACTERULUI EI DIVIN. DAR NOUL SPIRIT LAIC NECESITĂ ȘI INTELECTUALITATE

Valentin Lupea

        Ecourile din părinții bisericii și referirile la ei, întâlnite la noii apărători ai artelor poetice, sunt de mai mică însemnătate decât revendicarea unanimă a nobleței poeziei pe temeiul că ea este un fel de teologie sau că teologia este un soi de poezie, sau, în fine, că poezia vine din sânul lui Dumnezeu.
          Se poate concepe ca un spirit laic să împrumute argumente din sfinții părinți, punându-le, printr-o ingenioasă transpoziție, în slujba unor scopuri laice, întocmai cum părinții bisericii erau învățați de către Augustin "să-i jefuiască pe egipțieni" de bogățiile literare cu care să-i învingă tot pe egipțieni, adică pe eretici.
          Dar, continuitatea dintre Petrarca și Boccaccio, împreună cu lungul șir de critici italieni și englezi inspirați de ei, și apologiștii medievali ai științelor sacre nu era în realitate numai în literă, ci și în spirit.
          Petrarca îi scria fratelui său Gherardo următoarele: "Poezia este foarte departe de a se opune teologiei.(...) S-ar putea spune chiar că teologia în fapt este poezie, poezie privitoare la Dumnezeu. A-l numi pe Cristos când leu, când miel, când vierme, ce fel de rugă este oare aceasta daca nu una poetica? Și vei găsi mii de asemenea locuri în Scriptură, atât de multe, încât nu mă pot încumeta să le enumăr. Căci într-adevăr, ce altceva sunt parabolele Mântuitorului nostru din Evanghelii dacă nu cuvinte al căror sunet este străin de înțelesul lor sau, ca să folosesc termenul tehnic, alegorii? Dar alegoria ce este oare dacă nu însăși urzeala și bătătura oricărei poezii?