Elegie de toamnă

De-atâta desfrunzire și gândurile-mi tac...
Ascult cum ceru-și lasă odăjdiile grele
pe-altarele de frunze în care se prefac
și lacrimile toamnei și lacrimile mele

Un bocet lung tăcerea în două o despică
și inimile, parcă, bătăile își frâng,
prin ramuri dezgolite, spre ceruri se ridică
tăcute catedrale ce peste lume plâng



Suntem, deopotrivă, cădere și-nălțare,
prin fiecare frunză și eu mă veștejesc,
și simt că-n lemnul care se tânguie și moare
se stinge trist o rugă de suflet omenesc

Murim la fel...aceeași lumină se desface
din întâmplarea firii de sânge sau de lemn,
și ne-nfrățim, în taină, prin dragoste și pace,
cu ultima tăcere ce ne mai face semn

În numele dragostei

În numele dragostei, fără-nceput
și fără sfârșit, iertătoare,
doar inima, peste vreme, e scut,
bătând îndelung răbdătoare

Ne este-ntruparea acestei scântei
în suflet și leac, dar și boală,
și ardem, întregi, în numele ei,
nădejde fără- ndoială

De-ar fi munți de aur s-avem sub picioare
prin glorii, bogați, să ne poarte,
fără dragoste-am fi doar o-ntâmplare
din naștere până la moarte

În numele ei, atât de curat,
ne naștem și trecem pe lume,
și doar ce-am iubit și ce am iertat
din numele nostru rămâne

Cuvantul acesta, spre ceruri, mereu,
lumina nădejdii ne-o suie,
că între țărâna și Dumnezeu
nimic, fără dragoste, nu e


Laudă Motrului
 
Te revăd dup-o viaţă de ani…
Legănat, unduit şi curat,
cu păduri de sângeri şi castani,
curgi, de veşnicie-mbrăţişat
 
Unde treci, înfloreşte pământul
de la Padeș până la Jii,
rodeşte glia ca de gânduri cuvântul
si spicele urcă până-n cer, aurii
 
Grele de timp, ca de glorii, agale,
dinspre Baia înspre Cătunele,
duc poveşti apele tale
despre oameni biruind cărbunele
 
Despre oameni frumoşi, încercaţi
sub pământ, în prea zilnica mină,
de-a se şti cu sufletu-nhămaţi
la izvoare limpezi de lumină
 
Tu spălai, la ieşirea din şut,
de sudoare, osteniţii mineri;
împreună am visat, ne-am născut,
veşnicindu-ne!...Parc-a fost ieri
 
Şi revăd în mine copilul mirat
pe sub plopii înalţi cât catargele,
când, iertându-mă, m-a botezat
apa ta mai sfântă decât Gangele!
 
Lăudat, de-a pururea, să fii
spre-a ne ocroti şi recunoaşte!
Cât vei curge nu putem muri,
în fântâni şi stele vom renaşte
 
Poartă-ți mândru, binecuvântat,
cântecul iubirii pân’la mare,
Motrule, că-n tine s-a-ntrupat
Dumnezeu în apă curgătoare


Lumină

Când sufletu-mi va fi un zbor să fie,
în drumul lui, înalt, spre veșnicie,
mă rog, tăcut, amurgul lui să treacă-n
lumina unei frunze de mesteacăn

Să-l simt, deasupra, tremurând în vânt,
cum se preface-n dragoste și cânt,
cum din pământ, prin iarbă, crengi și spice,
tot dorul meu spre cer o să-l ridice

Și-aș vrea o clipă, doar atât aș vrea,
pân-am să ard, să mă prefac în stea,
să pot pleca, în lacrimi să mă legeni
într- o pădure albă de mesteceni

Nichita

Se prăbușeau cuvintele; cădeau
într-o lumină nenăscută încă;
secundele de piatră se făceau
și cerul - mare tulbure, adâncă

Ave! voiam spre chipul tău să strig,
de-aș fi văzut o stea, o depărtare;
dar peste tot băteau aripi de frig
și lacrimi răstingnite-n cruci de sare

Ave! –mi răspunse însăși nerostirea
din împietrirea glasului cel frânt;
și-ngenuncheam, știind că izbăvirea
din tâmpla ta se va-ntrupa curând
că te vedeam zidind, tăcut, rostirea
de dinaintea-ntâiului cuvânt


O rugă

Dacă va fi vreodată să mai mor,
și de pământ să mi se facă dor,
îngenuncheat, te rog, să mă prefac
în ruga unor ramuri de copac

Atunci când cerul se topește-n soare
să fiu un semn de umbră-n depărtare,
spre care pașii osteniți să-i poarte
pe cei plecați de casa lor, departe

Cu brațe lungi de liniște și lemn
să pot să dau, cu dragoste, un semn
să se oprească toți acei ce vor
odihnă să găsească-n drumul lor
Și toate lacrimile ce le-am plâns,
care în ele doar iubiri au strâns,
prefă-le-n râu de doruri, curgător,
să stingă setea trecătorilor

Dă-mi rădăcini adânci, să nu se frângă,
și crengi nemuritoare, să ajungă
mai sus de neștiutele hotare
din care-și au luminile izvoare

Să am deasupra numai primăvară,
muguri și flori, întruna, să-mi răsară,
iar când voi fi bătut de ploi și vânt
prin frunze seara-n suflete să cânt,
tăcerile să le alung, departe,
să uit că pe pământ mai e și moarte


Parfum de femeie

Unde mergi, femeie frumoasă,
dulce-ntâmplare a vieții?
Cum de ești atât de duioasă
la ceasul acesta al dimineții?

N-a ieșit încă soarele,
lumina încă nu s-a ivit,
pieptul ți-e zvelt și picioarele
parcă plutesc pe granit

Unde mergi, femeie frumoasă?
Străzile sunt încă pustii...
Oare mergi către casă?
Care-i povestea din care vii?

Nu am liniște, nu am pace,
și e doar o clipă de când te-am zărit...
Doamne, ce frumoasă te face
păcatul din care ai răsărit

Spre brațele ce te vor strânge
mergi așa de grăbit?
Sau o lacrimă, în urma ta, frânge
îmbrățișarea din care abia ai fugit?

O clipă, tremurând, de sub haină
sânul tău dulce se dezgoli...
Spune-mi, spune-mi ce taină
știe bărbatul ce te iubi?

Cum arată palmele lui,
care, flămânde, te mângâiară?
Erau albaștri, erau căprui
ochii care ni te furară?

Și buzele, buzele care
gustul cărnii tale-l simțiră,
femeie tulburătoare,
cum te iubiră?

Orașul încet se trezește,
cerul nopții e încă înalt...
Pasul tău risipește
liniștea cuibărită-n asfalt

Inima ta e fierbinte,
o simt ca o rugă cum bate
cât toate icoanele sfinte
la care-ai să uiți de păcate

Iubind, ești, de-a pururi, curată,
cine-ar putea să te certe?
Tu nu poți greși viața toată
cât poate iubirea să ierte

Vei fi o aducere-aminte,
rostită, prin lacrimi, în șoaptă…
Te cheamă iubirea-nainte…
Cine știe ce te așteaptă

O clip-ai trecut, ca un fum,
femeie tulburătoare,
și lumea toată e un parfum
de iubire, păcat și iertare


Pastel de noiembrie

Câtă liniște... Nicăierea
nu e loc pentru lacrimi sau dor...
Mai limpede și mai dulce ca mierea,
vine noiembrie...Ucigător,
ucigător de frumos,
cade din ceruri ca niciodată
că sufletul meu se-ntinde pe jos
și-i iese în cale cu fruntea plecată

Nu e loc pentru lacrimi sau dor...
Inima mea începe să bată
tulburător,
tulburător de duios,
cum n-a bătut niciodată...
Cântecul ei colindă, pe jos,
roșu, curat și fierbinte
să poată ( nefiresc de frumos),
noiembrie-acesta să curgă-nainte

Cuvintele-și află-n tăcere perechi
și-și caută țărmuri, uitate, sub tâmplă...
Așezat, ca vinul vechi,
noiembrie-i tot ce pe lume se-ntâmplă...
Nu e loc pentru lacrimi,
 nu e loc pentru dor,
mai dulce ca mierea,
toamna aceasta nu mă lasă să mor –
sufletul meu a-nvățat învierea


Psalm de-nceput

Când nu Te mai găsesc
am învățat cuvintelor să mă închin
ca unor icoane ce mă primesc
la mese cu pâine, sare și vin

Uneori, gândurile mele
sunt limpezi… După cum știi,
culeg cuvintele direct din stele,
și-n tâmplă se-aprind înalte și vii

Alteori, adun cuvintele din țărână,
le dau chipul și asemănarea mea;
câte din ele-or să rămână –
facă-se voia Ta


Scrisoare lui Serghei Esenin

Ce mai faci, Serghei Esenin? Ce e
viața noastra dincolo de moarte?
Până trecem căile lactee
ce lumini pogoară să ne poarte?

Spune-mi dacă stepele rusești
le-ai luat în cântec după tine,
și tăcerea bolților cerești
te-a primit așa cum se cuvine

Dinspre noi, nimic nu-i nou sub soare,
cum ne știi ne trecem pe pământ…
Uneori doar sufletul ne doare,
parc-ar fi gonit de ger și vânt

Prin parfumul florilor de tei
versul tău răsună mai departe…
Binecuvântat să fii, Serghei,
că trăiești si dincolo de moarte


Sufletul meu e o rugă

Sufletul meu e un cânt
pururea dăruit
celor ce cred în cuvânt
și-n dragoste, nemărginit
Sufletul meu e-mpăcare
pentru cel ce la el s-a oprit,
odihnă și alinare
pentru cel rătăcit
Când din lumină se-adapă,
sufletul meu e-o fântână
din care cei ce beau apă
pleacă cu inima bună
Câteodată, îngenuncheat,
se face icoană de sare,
pe care s-au vindecat
râuri de lacrimi amare
Cât cerul deasupra-mi rămâne
și-n iubire sunt ocrotit,
sufletul meu e o pâine
pentru cel ostenit
E fără sfârșit căutarea
la care mereu se înjugă...
Sufletul meu e iertare,
sufletul meu e o rugă


Cântec de regăsire
(orașului meu natal)

Te salut, bătrâne Vânju Mare,
început al sufletului meu,
scump meleag de pâine și de sare,
binecuvântat de Dumnezeu

Ca pe palme, dealurile tale,
liniștit, cu dragoste te țin,
binele să-ți stea, mereu, în cale,
și deasupra numai cer senin

Podgorii, întinse până-n zare,
urcă toamna rodul lor bogat.
Struguri copți, cu aurul din soare
darnic, pe vecii, te-au cununat

Peste tot pe unde-mi plec privirea
simt doar bunătate și noroc,
oamenii își poartă, mândră, firea
și îți fac în inima lor loc

Simt că-i pace peste tot în jur,
pe pământul tău mă regăsesc,
și renasc precum un cântec pur,
în iubirea ta întineresc

Fie, veșnic, sfânt și ocrotit
locu-n care-mi aflu rădăcina,
scump pământ, în care mi-am unit,
sufletul, de-a pururi, cu lumina