SUFLETE...

Am intrat într-un magazin. Să probez

suflete. Și să cumpăr...

Unul mândru și dur,

blând și răspicat,

duios și pios,

la pas – copios,

cu povești înnobilate,

răbdări înnodate

de pe cărările umblate...

L-am știut...

Aș fi dorit un suflet

mai bun decât cel din piept,

de care am obosit...

Poate, mai tânăr,

cu mai multă vână

păstorească

și vlagă omenească...

Sufletele stăteau pe rafturi,

goale-goluțe, desculțe,

încinse-stinse,

păcătoase,

în piele și oase,

cu vinele stoarse...

Fețe nemiloase,

nervuri orgolioase,

în aparențe haioase...

Catalogate în jurnale

demodate.

M-am dezbrăcat-îmbrăcat...

Am probat din ușă...

Nici unul nu mi-a venit mănușă.

Semănam cu o păpușă

tăvălită prin cenușă...

Le-am pus pe raft,

le-am mângâiat și le-am lăsat.

În garderobă mi-am tras sufletul

găurit în piept

și am purces la drum...

În garsoniera mea de pe Gloriei,

cu bucătărie open-space,

cu pereții din sticlă...

Și, acum, mă legăn domol în fotoliul

din lemn masiv, oblojindu-mi rănile

sub razele de soare.

Așa, ca după o iubire

ciuruită de gloanțe

și presărată cu sare din mare.

Am ales pacea din sufletul meu...

Poate – pustiit, dar întregit –

chintesența mea de azi

și de mâine.

După cea

rămasă din tine...

 

 

DOR ROMÂNESC

Trec pragul casei mele...

Mă întorc de pe alt plai,

frământată de regrete...

Casa mea, care-mi așteaptă pașii...

Iar eu pot veni de-abia în primăvară,

împreună cu o mică rândunică,

ce-și poartă nostalgia

casei noastre bătrânești

sub aripioare.

Amândouă colindăm lumea

în lung și-n lat, bântuite de tristețe,

căci ne-am depărtat prea tare

de inima noastră...

Amândouă păstrăm

miroasele casei părintești

și ațipim, cu gândul descoperit...

Amândouă...

Ne întoarcem în preajma Paștelui

să îmbrățișăm dorul nostru desăvârșit.

Ca și fisura perfectă

din partea de răsărit a casei,

unde crește mărul cel sântiliesc...

Și ferestra dinspre drum, ciobită

de laba pisoiului dornic

de hornul cald.

Brâul siniliu, tot așa,

ca în copilărie, înconjoară casa

și se lasă domol pe prispa

acoperită cu mireasmă de romaniță.

Nucul din fața casei

își apleacă lin urechea la fiece voce...

Poate... este vocea ta...

Și pălăria din cui...

Cu dorul plin... îți așteaptă atingerea...

Și hârlețul ruginit din șopron,

vrea să-și amintească priceperea mâinilor tale...

Și copilăria, înscrisă în fiecare

colțișor din ograda cu zăplazul uscat

de dorul moldovenesc,

și-a descălțat șoșonii în pragul casei tale...

Ah!, acest dor românesc,

atât de pământesc,

atât de omenesc...

 

FĂRĂ TINE...

Aș trăi pe o insulă îndepărtată,

în mijlocul apelor irizate

ca briliantul din inelul meu de cununie.

Dar cum... fără tine?

Nu-mi imaginez...

Cine – mi-ar cânta privirea?

Cui – îi voi aștepta venirea?

Cine – mi-ar oferi tandrețea?

Eu, cui îi voi înălța mândrețea?

Pruncii, cui îi voi naște?

Lumea asta – lumea noastră –

gingășia feminină și gloria masculină...

Cum... eu... fără tine?

Fără Poarta Sărutului...

Fără Coloana Infinitului...

Fără taina cea bisericească,

așteptându-te – la Masa Tăcerii –

de Ziua Învierii.

 

DESPĂRȚIRE

Noi... ne-am despărțit.

Gândurile mele se agață

de fiecare clipire șovăielnică

a pleoapelor tale.

Palmele, din petale surdo-mute,

îmi răscolesc zilele trecute, de  dorul

vocii tale încântătoare.

Nopțile lungi tac în agonie,

doar rareori

strigându-ți numele pe silabe,

duse de vânt în raza ochilor tăi.

Noi... ne-am despărțit.

Și casa mea, pustiită, arde

de dorul mutării tale

în inima ei.

Și toate cărările mele duc la

bătrânețile tale de o sută de ani,

să-ți dea un pahar cu apă.

În diminețile mâhnite

bate clopotul ruperii noastre,

alunecând peste credința zilei de mâine,

care va trăi cu dorul timpului –

al prezentului trecut.

Și legea negării-uitării îngenunchează,

la strigătul buzelor mele,

într-un dor rătăcit.

Și amintirile pofticioase răsar,

în culori aprinse, din paradisul-abisul

eului tău și al meu.

Noi... ne-am despărțit.

Și cum să numesc

această uimire a frunzelor în primăvară,

care i-a găsit pe copiii noștri singuratici

sub copacul sărutului?

Și cum să mai trăiesc veșnica

tânguire a unui păianjen, care-și

urzește taciturn pânzele

în colțișorul nostru, încă plin de nebunii?

Și cui să-i mai împart bucatele pregătite

de mâinile mele îndrăgostite?

Și cum să-mi mai beau cafeaua, când ea

a prins gustul absenței tale...

Și cum să exist, în această prelungă amorțire,

fără frați și surori,

primăveri și ninsori...

Ce multă venire, într-o tristă

despărțire...

 

CINEVA...

E frumos să știi că cineva se gândește la tine în zilele albe și-n cele negre

și-ți trimite cuvinte îmbăiate în cald.

E frumos să știi că cineva visează în roz ochii tăi melodioși

și are timp să-ți facă și viața ca un vis frumos.

E frumos să știi că cineva te poartă în inimă

și-ți cântă melodii duioase când oboseala te doboară la pământ.

E frumos să știi că cineva îți culege șoaptele de pe buze

și le sărută la fiecare suflare.

E frumos să știi că cineva îți poartă de grijă

și îți amintește să nu uiți fularul în glacialul clipelor matinale.

E frumos să știi că există cineva în care poți avea încredere

ca în sine, atunci când ți se pare că totul și toți sunt împotriva ta.

E frumos să știi că cineva îți îmbrățișează dorul

atunci când ești departe, iar când îi ești aproape

inspiră fericirea prezenței tale tacite.

E frumos să știi că cineva îți leagănă numele de aripile vântului

și te mângâie cu gândul și cu mâinile, când gemi în durerile facerii.

E frumos să știi că cineva îți poartă grijile la pieptu-i puternic

și-ți dă puteri pentru ziua de mâine.

E frumos să știi că există un cineva deosebit în viața ta

care-ți va întinde brațele întru ajutor în cazul unui val apocaliptic.

 

E frumos să știi că cineva așteaptă cu nerăbdare

fiecare rotație a Pământului, să te privească în ochi.

E frumos să știi că cineva te iubește și tu îl iubești,

și asta e scris în stele, iar stelele nu greșesc niciodată.

E frumos să știi că cineva îți poartă pe umeri grijile,

și aceasta nu se numește obsesie.

E frumos să știi că cineva este fericit de prezența pașilor tăi,

fără a-ți reproșa trecutul.

E frumos să știi că cineva spune ,,mulțumesc!” Universului

pentru că te-a întâlnit în viață.

E frumos să știi că acel cineva ești tu, până la adânci bătrâneți.

E frumos să știi, să fii Tu – acel Cineva...

 

PLOAIA...

Iubitul meu, mai știi de ploaie,

De stropi ce leagănă iubiri?

De o gingașă petală ce se-ndoaie

La strigătul unei îndrăgostiri?

Poate, ai uitat de zori și asfințituri

Cu dor din florile de tei?...

Când o mireasmă de dulci săruturi

Se-adunară sub copaci, și ei holtei?...

 

Iubitul meu, ne cheamă iarăși ploaia,

Cu stropii mari, la un ospăț

Și al iubirii scump răsfăț...

De ce mai ții în laț

Un bob de dragoste lucie,

Ce o trimiți din visul tău,

Iar ea... e-așa de vie?

Lasă – ploaia – s-o învie...

 

Strigă-mă – cu glasul stropului prea nud,

Udă-mă – cu focul macului zălud

În setea ploii nepetale...

Usca-te-voi în palme, suflând agale,

Să adormim în verdele cărunt,

Sub freamătul muririi apetale,

Și-n brațele iubirii –

Măriei sale.

 

SENSUL VIEȚII

Trei lucruri de-i semăna în viață –

Casă, un copil și-un pom –

Ar putea soarta să-ți clădească

Sensul ce-l trăiește-un om.

 

De ai casă mică, mare sau bordei –

Vei aduna liniștea din noapte,

Și fricile ți se vor spulbera

Din gânduri alungate-n șoapte.

 

Copilul îți va lega zidirea

În ani prelungi de adevăr

Descoperind că – orice-ar fi –

Va fi urzeala florilor de măr.

 

Cu pași mărunți, în orice zi,

Pomul te va ridica spre Univers;

În casa ta, copilul are-a ști

De-o fi-n genunchi să cazi din mers.

 

Și toate se vor întregi în fericire,

Și faptele frumoase te vor răsplăti,

Dacă în viață îți vei ști rodnica menire –

Cu iubire darul ei mereu îl vei plăti.