Pe un nor

 

în roua florilor

al dorului ogor

din nor de veșnicie

iubiri care aprind

fior de căintă

ard transfigurate

eterna credintă.



 

Ploaia de stele

visele mele

mă duc în uitare

spre însingurare

pas rătăcitor

cărări de dor

lumi imaginare

mă poartă

înspăimântată

pe un nor

unde

cuvântul

doare

când

vesnicind secunde

efemerul moare

tăcând.

 

 

2

Bob de rouă

Pe-o pleoapă de absint

îmi doarme visul

în noaptea de argint.

lunatica chemare

de-albastru ancestral,

se-aude-abia șoptit

în timpul eternal

îngerii veghează

a lunii tresărire

când viața dormitează

pe-altar de nemurire.

în zbor ușor de fluturi

îmi redescopăr lutul

și-n dansul lor de nuntă

încerc s-ascund trecutul.

tablou de netrăite

nopți de fericire

pictat în curcubeu

eternul de iubire

pe-aripi de tu și eu.

transformă infinitul

în anotimp etern

colorând zenitul

în ancestral poem.

pe-o pleoapă de absint

un bob de rouă

pin ploaia veșniciei

prelinge-ncet pe-o foaie nouă

un dor hoinar de necuvant

visând la taina poeziei.



3

Taina cuvântului

 

Cu aripi de înger căzut în uitare

încerc să ascund cerul sub pleoape

sper că universul nu moare

lovindu-se de otrăvite șoapte

de dor obosite

în pragul veșniciei netrăite.

 

Plâng cuvintele

să le strecor

printre mormintele

poeților din alt decor

al versului nemuritor.

 

Am aripi de copil răzvrătit

de-atâta durere

de-atâta murit

în taina cuvântului

niciodată rostit.

 

Mă-nalt și zbor

în lumea din interior

a cuvântului Creator.

 

4

Anotimp de dor


Acum în toamna vieții

am primăvara-n suflet

și vara în priviri.

port ierni introienite

pe-un nor de amintiri

din anii tinereții

transform nămetii

în anotimp de vise

în care doar iubirea

pe cer îmi desenează

din viețile promise

eterna primăvară

pentru a căta oară

sunt fluture în zbor

ce-și caută menirea

în timpul trecător

crezând că nemurirea

e anotimp de dor

talaz de mare

suflet călător

spre imensitatea

din interior.

 



5

Scrinul cu vise

incă din era uitării am început

să scriu pe foia timpului pierdut

umbra din ochiul infinitului.

natura amuzată de rictusul nopții

în care Luna a sclipit cuvinte de iubire

ascunde în fiorul din soare

caietul din scrinul visurilor mele

adorm pe o treaptă a fericirii

așa au ajuns stelele să comploteze

împotriva dorului de veșnicie

vor străluci intodeauna

speranța că sertarul meu de vise

va umple sufletul cu iluzii

rămane doar zbuciumul nopții

de a ține încuiat cu lumina lor

a stelelor

locul unde visele se scriu cu lumină.






6


Fetița cu zulufi negri și ochii deschiși a miracol


Ropotul copitei din durerea amintirilor

dorul răsăritului ce arde orizontul

plânge trecutul pădurilor bastarde

lacrimi inundă prezentul ce arde bobul de sare

licărul speranței înmuiat în candela iubirii aprinse

topește tăceri nerostite

emoții nebune călăresc herghelia de vise a copilăriei

privesc fetița cu zulufi negri și ochii deschiși a miracol

cum saltă în galop peste obstacolele vieții

în șaua cu ciucuri de fericire zâmbește a dojană

mă prinde de clipa eternității ce o port pe inelar

întreabă cu ochii mijind a mirare:

“ Auzi chemarea sensului existenței din nemurire

jocul copilăriei te face să visezi?”

Orgolliul timpului răspunde

brăzdând adânc sentimente în curcubeul șoaptelor de iubire

din durerile niciodată vindecate.

Dor de fiecare fir de iarbă a trecutului cuprinde e-ul trist

Rog fetița din sufletu-mi pârdalnic :

“Lasa-mi puțin timp pentru viața viitoare să mă pot bucura

De infinita frumusețe a galopului.”

 


7

Florile copilăriei


La masa tăcerii ascult

simfonia din adâncul firii

privesc cu ochi de copil

cum Dumnezeu îmi întinde

Coloana Infinitului

ca dar al iubirii.

 

Plâng pe portativul veșniciei

amintirea taincă a durerii

din prima zbatere de aripă

a timpului

lacrimile se hârjonesc

secând hăul obrajilor ridați

de tăcerile uitate

în clepsidra dintre ani

valsul florilor de castan topesc

ghețarul fanteziilor înlăcrimate

din ochiul de copil crescut

devenit epopee de tril.

 

La masa tăcerii infinite

stau singură să dăruiesc

florile copilăriei

unei vieți durute

dansând ultimul vals

al inocenței furibunde

dispare încet pe Poarta Sărutului

luând cu ea lacrime plăpânde

lasandu-mi doar Coloana Infinitului.

zălog al iubirii profunde.




8

Taina cuvântului

 

Cu aripile ingerului căzut în uitare

încerc să ascund cerul sub pleoape

sperând că universul nu moare

lovindu-se de otrăvite șoapte

de dor obosite

în pragul veșniciei netrăite.

 

Plâng cuvintele

să le strecor

printre mormintele

poeților din alt decor

al versului nemuritor.

 

Am aripi de copil răzvrătit

de-atâta durere

de-atâta murit

în taina cuvântului

niciodată rostit.





9

Nopțile de Sînziene

Doamne sîrma ghimpată
ce-mi infăsoară sufletul
îmi ingrădeste
dreptul de a fi.
Eliberează-mă
din închisoarea trupului
în veșnicie
redă-mi aripile gîndului
ce mi le-a răpit nepăsarea,
să pot zbura
spre verbul a simți.
Dezleagă-mă
din turnul uitării
poartă-mă
în vîltoarea
iubirii profunde
nopțile de Sînziene
hora ielelor
să mă învîrtă amețitor
transformându-mă în nor
strecor
Lumină lină
în nopțile cu lună plină
strălucirea stelelor.





10


De n-aş fi în palma ta,


Când tăcerea mă-nfăşoară
în mătasea-i diafană
las trecutul să mă doară
prin a sufletului rană.

Plâng cu lacrimi mari de rouă
viaţa crudă amăgire,
mă samăn atunci când plouă
să-ncolţesc în Tu, iubire.

Iar cînd luna mă mângâie
fericită că mă vede
mă fac galbenă gutuie
în grădina vieţii verde.

Cu parfum de toamnă fină
umplu sufletu-ţi de aur
tranform astazi in lumină
al iubirii sfânt tezaur.

Doar cand fulgii mari de nea
mă nasc iar copil din zână
să mă ţii în palma ta
în căldura ei divină.

Să-mi şopteşti cu dor de noi
în a feeriei noapte
iar cu visele de doi
fă-mi linţoliu pentru moarte.

Căci ce rost aş mai avea
fulg naiv de fericire?
De n-aş fi în palma ta,
Care-ar fi a mea menire?