I -PROLOG
Zid

Pe străzile acestui oraş
îmi rup furioasă pantofii
degetele mi se înmulţesc
născând vietăţi subterane.



Urcând şi coborând scările
ni se încrucişează drumurile
se deschid uşile
zidurile înghit kilometrii
aici chiar aici
pare să mai crească o unghie
care va părăsi pielea pantofului
umil ca o cochilie moartă
va străbate prin tencuială prin cărămidă
sfioasă dar sigură
te vei foi pe scaun
mirându-te de ce dintr-o dată
ace sau arcuri te înţeapă
când ai atâtea de făcut
nici nu se mai poate lucra în linişte
fiindcă toată lumea vrea câte ceva
fiindcă n-ai timp
uşile se închid se deschid
şi scaunul pare să aibă arcurile sărite ...

Absent te ridici
dar unghia prin care am prins rădăcini
lângă zid sfâşie scaunul înaintează
ca o plantă carnivoră
urmărind
cum te plimbi
încolţit fără să ştii
de la un perete la altul
inima mea ca un clopot sângerează de frică
şi iată-te prins
confuz ca în vis
mereu mai aproape de zid

Oamenii strigă dar noi
ne sorbim în sfârşit răsuflarea
prin tencuiala bătrână.
Dragoste într-un lift

Timpul înghiţea secundele ca bătăile inimii
gata să explodeze
Am fi putut apăsa
butonul
să rămânem acolo
înlănţuiţi în primul sărut şi cel de pe urmă
Am fi putut salva
lumea ori să o facem să dispară
sau doar să îngheţe
încremenită în still mode

Dar nici un buton n-a fost apăsat
Filmul
s-a derulat mai departe
ne-am spus noapte bună
ca doi buni prieteni

...şi rewind
suntem iarăşi în lift
ca prin minune
iar buzele noastre amare s-au lipit
atât de strâns una de alta
în faţa camerelor
acum toată lumea ştie
şi noi vrem
Ich will ca în Rammstein
da, noi facem dragoste
în lift
sub privirile voastre













Aşteptare

Cei patru pereţi
n-au mai scris astăzi cronica ...
Primul se crede poet
încearcă
să-mi inducă stări lirice
iar eu câteodată
îmi sprijin fruntea şi buzele
de varul lui întins ca o carne
Un altul este câmpul de luptă
în care îmi încleştez unghiile revolta
îmi număr zilele încrâncenate
fremătând de mânie
Al treilea îmi ocroteşte prietenii vizitele
conversaţiile citeşte ziarul priveşte
la televizor
Şi în sfârşit ultimul,
cel mai straniu perete,mă uimeşte neîncetat :
are o uşă spre cerul de dincolo;
prea rar mă apropii,cu grijă
şi doar atunci să văd dacă mai poartă
infinit de mică
urma lăsată de umărul tău
cândva,mai demult,într-o clipă de linişte.



















II –Cântece amare
Solie

Astăzi Ministrul Balcanic va duce
solie dulceagă spre Doamna Sultan
felii cenușii
de inteligență
servite plocon pe lame de iatagan
altar cu mărgele culese
din glezneburice
și abisale matrice;
găini clocitoare cu ouă
încremenite în două
forme de lemn
Astăzi
Nervuri secționate, împachetate
în grele ierbare,
peștișerpi fără solzi, îmblânziți în acvarii
se vor legăna du-te-vino
peste fruntarii


Sonet

Sunt portocal născut în stâncă
În coapsa mării înfrunzite
De trei viori cu miere-adâncă
Înnobilat, de trei iubite

Întunecate voci, zeițe,
străvechi adăpostite-n noapte
îmi umplu sevele de cânturi
îmi tălmăcesc dorințe coapte

În glezna pârguită-n rouă
cu solz de sare înstrunită
tresar furtuni-suită nouă
spre cuibul razei arcuită

Meduzele-au venit să pască
nisip pe plaja îngerească.

 

Balcanice

Pe coridoare
Balena albastră înghite lent hartane din carne de om
dospit lâncezite la umbra Coroanei.
Plutesc sinuos plecăciuni
cu miros de putredă vampă
asaltând tărâmul mimozei
hrănită cu ploi de poeme
ce se lăsau cândva imnic rostite

Narcoze, beții și toride
furtuni de revoltă
se sting, rând pe rând
în amurguri.







Dorință

Centaurii schimbați de soare
în iepurișoareci dansatori
își șlefuiesc cu nerăbdare
păpuși docile prinse-n sfori

ce-n reverențe parfumate
or să alunece zglobii
iar fustele, zâmbind, la spate
fese de pluș vor dezveli

Țimbale și lăute șchioape
înduioșate vor cânta
cum flutură lasciv din pleoape
cocotele de catifea

Și-atunci, înfiorați, stăpânii,
în lungi narcoze, vor visa
neprinse-n ghearele luminii
plăcerile pe canapea

Iepurii ferecați în odăi

Iepurii ferecați în odăi rod biblioteci scuipă
monotonul refren al împerecherii
în limba tăcută mirosind a gratii întunecate

În ochii lor galbeni plutesc mucegăite
avar păzite-n subsoluri
visele fabuloaselor dimensiuni
blănile moi preschimbate în gheare
însângerarte de spasmele prăzii.

Din cârpele umilinței
răsar ochii de iepuretigrușacal
răcnindu-și crâncen puterea
pentru frații-iepuri ai străzii

Cuiburile urecheate
se lăfăie-n panglici  vărgate
ce-au priponit metafizica într-un discurs
din care crește semeț
pântecul iepuroaicei cu ovare de urs.
O, câinii mei

O, câinii mei, pândari cu fug-amară
zvâcnită peste țărmuri de lumină
deschideți către zări privirea clară
țâșnită din adânc de rădăcină

Amușinând tristeți răscoapte-n crustă
însângerate-n nopți târzii de ceară
scâncitul somn vegheați-l cu augustă
sălbatică tăcere solitară.

Trimiteți soli spre putredele cuiburi
Unde dospește palidă uimirea
De-a-ntâmpina fântânile de muguri
Ce nu-și mai pot înfrânge devenirea

Voi, cerberi pentru neînfrânta oră,
Hrăniți-vă cu ploaia meteoră



Crochiu

Privesc
vitrinele orbitoare în care
dansează râzând
între sfori și păpuși zâmbitoare
nudul regelui-de-pământ

Abdomenul regal soarbe discuri
cotoare de cărți nisipuri fugare
primește servile solii
de iepuri cu gheare
ce aduc veșminte croite
din cârpeziare

Coroana răsfrântă-n oglinzi otrăvite
își zornăie vistierii de cuvinte
și monede-aurite
păzite-veșted altar
în uscatele piei de măgar

Departe ploile tresar uluite

Marină

Dinții de nisip au mușcat
din cornișele pleoapei
Câinii luminii apun desfrunziți
în abatoarele apei
-galbenă patrie spre care trec
fantomecochilii fără de pântec

 Otrăvit nechează calul de mare
pe plajă șolduri coboară,
picioare
crescute-n crepuscul slăvit
cu burțile-ntoarse
de pești fără ochi, fără oase

În buze se-nchid săruri grele și arse





Mereu

Dorințele fără stăpân
porneau totdeauna
spre ochii de șarpe
spre lumea gălbuie
lucind din adâncuri.
Mereu urma lupta
printre zăbrele
cu ghearele-nfipte
în carnea cea udă
scrâșnind ca hârtia.
Mereu picurând
veninul mușca
într-o îmbrățișare
încheieturile.
Spaima
Avea ochii vineți trecea
fără grabă
prin somn ca prin ceață
Timpul zăcea
în oglindă
Mereu agonia

 Tot eu

În linia stâmbă tot eu
neliniștită cu încă o zi
tot eu întrebând
pentru ce mai plesnește secunda
în sânge cu altă otravă
Tot eu încercând
vechi ființe
ca un strigoi reîntors
printre vii
care zadarnic
smucește vechile uși...
Zidăria e tristă
și urme de pași străini
îmi ard peste degete




Melcul

--Melcule, te întreb
cine a fost în cămările tale,
cuiburi de ceară în care
palide flori de carne
înmuguresc în penumbră,
tărâm al amiezii ce-și scaldă
răsfățul în miere

--Melcule, cine a fost
în cămările tale,
ce labirinturi de ovare
se desfac pentru nenăscutul copil-
palate de caldă-așteptare
în care ochiul, subtil,
înlăcrimat de ploi de mătase
mângâie zodii netoarse




Căderea meduzei

Ascult
destrămarea incertă a ceții
în lumea himerei
ce ocrotește unduitoare
cuiburi de văluri,
ritmuri întunecate,
umbre amare

Îmi cresc în ureche
infinite percepții
dincolo de cuvintehotare
În ochi mi se nasc ruguri albe și clare
și calde petale de lapte

Uscate,
Din pleoapa-cătușă
Au fugit anotimpuri de fier și cenușă



Miracol

Melcii încă mai poartă în pântec semințe
ce-nchid chipul zeului în temple de ceară
uscatele poduri uitate-n amurg,
pustii de credințe
își cheamă acum în brațele-cuiburi maternă povară

Melcii încă mai poartă
seminte în pântec;
vlăstarele ploii ce-și scutură zalele aspre
pe coarda viorii cu șolduri albastre
înfloresc în descântec

Deși coapse lungi sângerează felii de poeme,
bețiile rare-mi colindă uimite prin vene






Facere

Jumătăți de Isarlâk
fierte-n după-amiezi păgâne
tot visează iele, zâne
care poartă trup de nori
și-ascund ploi la subțiori

Solzii broaștelor țestoase
răsuciți amar pe case
gem încremeniți în foc,
aburul deapănă joc
pentr-un levantin bărbat
în pufos albuș scăldat-
preot, mare mucenic
în altarul din buric






Biografie

În camera ta
eu goală trufașă
eu cuibul
sub pleoapele tale lipindu-l
Pe  tărâmul solzos
de reptile colindasem ziua întreagă
rânjeau printre cești de cafea
perucile regelui mort
în bibliotecă Olganebuna citea
pe coapse brățări șerpuind
Ca un motan
geamantanul dormea
torcând pisicește la gleznă
vechile cești aveau zațul de zvasticăstea
și ruptul inel de logodnă
Searbăd ecou
val după val urechea-mi vibra
de cântece sparte
Dar nu mai știu
ce visam
în camera ta...

Ritual

Cu moartea pe moarte călcând
noi ne sărutăm
și ard nebunește
toate focurile pământului
iar pielea întinsă e caldă
în dansul frenetic
vibrează-n atingeri
de sângele greu
ce-ar vrea să plesnească
să umple altarele
Ne cheamă din neguri
cântecul mistic al tribului
Cu moartea pe moarte
ca șerpii brațele se
încolăcesc
căutându-se dincolo
până în cuibul
cu neînceputuri
Rană

În somnul meu
în apa adâncă
ochii mincinoși
își stecoară lucirea
până în negrele taine
dintre timp și poruncă

Zace leoaica
lovită de moarte în creștetul zodiei
și lucruri refuză să curgă
din rana memoriei

Păianjenul
neliniștit
îmi bea răsuflarea
din clocotul venelor
de ce nu mi-ați spus
că în somn e aievea
încă o viață se cerne
în golul tăcerilor.
Nu mai am

Nu mai am glas
să înjunghii tăcerea
Prin pâclă tresare
lumina de ieri
cu praful oglinzii
întoarse spre șinele vechi magazine tramvaie.
Nu mai am glas
în ochiul acvatic
în umbră zac ferigi
hrănite cu sângele vechi
îmbuibate
cu foșnet greoi de moluscă
Stearpă lumina de ieri
în ochiul tău de sticlă
a-nțepenit
pe șinele vechi magazine tramvaie.


 

Ecou

Îmi strig
zeul naiv înapoi
Din apa coclită cu moarte
îngeri strigoi
răsar în adânc să mă poarte
Îmi strig
zeul meu cel departe
acum când în crinii din palme
stă șarpele negru și doarme

Pământul din noi
s-a hrănit cu veri coapte și toamne.








Ca și cum

Ca și cum
ochiul tău s-ar fi întors
spre mine
nu mai contenesc
să-i treier luminile
și alte dimineți
îmi răsar dintre umeri
aprige
gata să-nhațe
să-nchidă
vechile neguri.

Nu știu ce-am visat
ca și cum
ochiul tău s-ar fi întors
iar în mine.




Ne vom întâlni

Ne vom întâlni
la capătul lumii
unde paznicii strigă în temnițe
unde spiridușul cel chel
zace
în camera fără ferestre.

Ne vom întâlni
unde negura
crapă-ntr-o mie de raze
grele ca mama-pământului.

Acum luntrea-cuțit oțelită-n șuvoaie
mă trece la tine
acolo
unde sfârșitul e fără sfârșit.




Sincopă

Îmi strâng în pumni oglinda
până când cioburile
sărate mi se așează în inimă.
Hrănite cu sângele tânăr
se prefac în cuțite întoarse în mine
tot atât de firesc
precum
o mânușă
acoperă gândul respirația ochii...

Ca o femeie
Moartea pândește la ușă








III -BLESTEME

Ursită

M-au blestemat să merg
să mă târăsc
M-au blestemat să cresc
cu șarpele morții
să mă-nsoțesc
În amurg
umblucurg
în carnea ta
mersul mi-l frâng
ca fiara zvâcnesc
Sânge cerșesc
peste pământ să-ncolțesc.






xxx

Mi-e carnea meduze
cățelele vremii lehuze
îmi nasc unghii grele din buze
Mama îmi cerne nisipul
în locul cel cald să se prindă
cu sân și cu pântec nu poate
Jivina de moarte
îmi sângeră chipul
Întors în oglindă
mă strigă
Nebotezatul
Olganebuna în față-mi aruncă bărbatul
În geamantanul ei goală
să mă închidă
să-mi crească unghiile și mai tare
să vină câinii să mă ucidă




De moartă

L’amour s’en va comme cette eau courante
Uitarea mă-ngână
în șoaptă
femeia-copilă-amantă
nebună
se zvârle-n cascade
Rămână
doar scrumul
din carnea fumată
Liliacul din lună
îmi zboară
mângâierea din mână
Văgăuna pustie
mă-nchide în piatră
cu șerpi-mătrăgună
mă-mbată
Uitarea mă-ngână
în șoaptă


Blestem

...să bei din cornul șarpelui venine
ieșitule din tine
pustie, văgăuna ți se-nchine
lătrându-ți rugăciune
arsă
Cu pulberea să te-nsoțești
întoarsă
nemaivenitule acasă

Te mușc cu ghearele de coastă
să-ți fie ceața râncedă nevastă
Te spintece căutările de mine
să mi te-ascunzi în pântec
de rușine






Replică

Să-mi crească unghiile și mai tare
mi-e moartea ură născătoare
de prunci nemaiveniți
cu pântec ars
ce scuipă ochi și dinți
și bocet fără glas
Să-mi crească sângele cu spini de fiară
Eu sunt
Regina fără țară
fugită
din sevele cuminți
ce-a sugrumat lumina în carnea ei amară.


              





IV -EPILOG

Poem violent

Tu mă tot strigai "nebuno!"
iar eu, furioasă,
azvârleam
câte o cărămidă
în urma ta
și tu râdeai isteric
"Nu m-ai nimerit"

Dar în spate
geamul ți s-a făcut țăndări
cioburile zburau în stradă peste oameni
și cărămida mea a ajuns înăuntru
făcându-ți zob toate bibelourile
toate
fetișurile
pe care îndelung le iubisei
toate sticlele tale
cu licori rare
adunate la zile fixe
ba chiar și tabloul de pe perete
(un ciob a zburat în mustața lui Einstein)...
"Nu m-ai nimerit", ai mai spus,
dar râsul ți-a încremenit pe obraz
și lumea se uita la tine năucă.


Odă americană

Eu nu l-am citit pe Bukovski
iar pe atunci era o modă
să se discute despre
femei și amante
și aventurile fără perdea
și toată lumea să râdă
 cu subînțeles

Încă mă tot întreb
de ce personajul
sau scriitorul-că nu e clar-
povestea că stătea pe closet
la iubita sa, Linda
și cât de firesc
a avut nenumărate femei,
blonde, brunete, mulatre
ca în final
să se închine unui zeu casnic
mâncând o friptură americană
chiar de Crăciun














Și te mai miri

Ți-am spus să-ți tai părul
să-i găsești o formă
care să-ți încadreze bine obrajii
Și ți-am mai spus
să îți dai cu fond de ten
că ai cearcăne.
dar tu nimic...
și te mai miri

Poate că ar trebui să porți altă bluză
care să îți scoată în relief sânii
să ai o ținută business
pune o fustă
mulată
ia-ți niște pantofi cu toc
să ți se vadă piciorul
cât mai sexy
iar eu nimic...
Dă-ți unghiile cu ojă
roșie
să se vadă
că ai degete lungi și frumoase
ți-am mai spus,
însă tu nimic
și te mai miri

Cum să porți teniși
cu șosete verzi și cu rochie?..
Cum să ai cercei diferiți în fiecare ureche
pe motiv că ești cool?
-ți-am mai spus-
Dar tu nimic
Și te mai miri

Ți-am spus
că ar da mult mai bine
dacă ți-ai petrece concediile
pe plajă la Ibiza
sau la piscină
ori poate
pe la solar
dar tu nimic
...și te mai miri

Fiecare amant venea
cu câte o idee
despre cât de beton aș fi
Dacă.
Dar eu, nimic.
mă încăpățânam
să fiu o lălâie
lipsită de fashion.
Și nici nu le-am spus
nătărăilor
că îi foloseam
doar pentru sex.








11 lei și șaizeci de bani


Visam că
ne-am dat jos din autobuz
să admiri peisajul
și să faci poze
iar autobuzul
a plecat
cu gentuța și cu bagajul tău înăuntru.
Așa că am mers și am mers ore-n șir
până la capăt de linie
pe șoseaua care șerpuia la nesfârșit
urca și cobora printre dealuri
arși de sete, cu praful cenușiu
scârțâindu-ne între dinți
pădure, câmpie, sate cu țânci mucoși
pe la garduri
și cu femei ce se uitau la noi
cu gura căscată.
Din când în când ne opream la cârciumă să întrebăm cât mai e până acolo.
Apoi am ajuns la capătul drumului
după o zi și o noapte.
Am găsit, într-adevăr, bagajul
și gentuța
și ne-a costat fix
11 lei și șaizeci de bani

Azi când am fost să cumpăr
pepenele roșu și dulce
și plin de zeamă
care a crăpat
sub lama cuțitului
-de parcă ar fi vrut să se dezică de nisipul gălbui
care i-a dat naștere
arătându-și miezul de foc și sânge-
Femeia cu basma decolorată
de sub care se prelingea
un fir tăcut de sudoare în crăpătura obrazului
l-a cântărit
și-a ridicat ochii trecuți către mine și mi-a zis:
" e 11 lei și șaizeci de bani"


Poem îndărătnic

Eu
nu te-am iubit niciodată
mi-ai spus
rânjind

și vara de aur s-a transformat în noapte
prin care orbecăiam alergând
spre nicăieri
peste câmpuri arse căzând sângerându-mi genunchii
peste
mlaștini cu iz de fantomă
unde intram îmbrăcându-mă
în mătasea-broaștei
și pluteam ca Ofelia
cu privirea în adâncuri
 iar plămânii
 se umflau de apa verzuie
care țâșnea apoi din degete
și prindea rădăcini pentru totdeauna

...și de atunci
am trimis viermele negru
să te roadă neîncetat
să îți mistuie gura ochii ficatul
până când din tine va rămâne doar umbra
stearpă și tristă rătăcind peste lume
alungată cu vrăji și descântece.

Uneori
înfricoșați
oamenii te văd zburând spre apusul de sânge
căutându-mă la infinit
și nu știu să-ți spună unde zac eu
înnegrită de vreme.

Căci tu
nu m-ai iubit niciodată
-mi-ai spus-
și păsările vieții
au căzut sugrumate
în pământul pustiu.

Eram bătrână și-am murit

Eram bătrână și-am murit
și m-au îngropat acolo
în lutul galben
unde era atât de cald vara
încât greierii plesneau în crăpăturile sterpe
și rădăcinile pomului îndărătnic
mi-au învelit umerii.

După ce s-au dus toți
un timp au mai rămas cioclii
asudați și murdari
cât să arunce ultimele lopeți
și băutura să le șerpuiască din vintre
spre tâmple
apoi și-au fumat țigările aspre
și le-au azvârlit la capul meu
ca o încununare a unei zile grele de muncă.
Peste un timp au plecat și ei cântând deșucheat pe țigănește
și zilele-nopțile au făcut rocadă la nesfârșit
cu nori fără nori.

Din când în când mai apăreai tu,
zdrențărosule,
așezat îndelung
să molfăi câte o coajă tare ca un zid
din care îmi presărai firimituri
ca să mă bucur și eu
o dată cu tine
și numărai absent liliecii rotindu-se vineți
în serile de toamnă
apoi adormeai cu unghiile negre
înfipte în crucea mea spălată de ploi
și lumea credea ca ma plângi
neconsolat de tristețe.
și că m-ai iubit
sfâșietor.

Iarna oasele mi s-au preschimbat într-o sticlă transparentă
precum Albă-ca Zăpada
adormită în ger
iar tu erai tot acolo,
desenînd un om de zăpadă,
pe care ai aruncat o crenguță de brad

Îmi vorbeai la nesfârșit
crezând poate
că voi deschide ochii din somnul meu
ca-n poveste
dar eu
nu-ți răspundeam nimic
niciodată.

Într-o dimineață te-au găsit
încremenit lângă mine
și unii au lăcrimat de înduioșare
că uite, e ca în basme
și au hotărât să te îngroape
aici în același pământ
să ne trăim veșnicia
alături
Oricine trece va spune
îngândurat
că noi doi
ne-am reîntâlnit în lumea de dincolo