Complezența toamnei
 
Despicat de-o rază pală, geamul își umbrește fața,
tulburat de-un timp ursuz, gândul își amână viața,
ieri potecile de vis  încrustau pe suflet jarul,
azi, cu dimineața-n gene, toamna-și scrie calendarul.


 
A  prins ochiul primul foșnet îngrelat de boarea rece
și al ierbii murmur sec, ce-a pornit să se închege,
i-a căzut pe umeri cerul,  ancorat de norii gri,
întristările-au pornit oaza verde a-i cosi…
 
Nu că i-am ținut eu hangul, a dat lacrimilor spor,
dintr-un vis cu floare-albastră,  verdele-i își toarce dor
și mă prind la harț cu toamna, dojenind melancolie,
și-l ascund de verva clipei într-un vers de poezie…
 
Cu belșug mă va momi, să uit clipa de frământ,
cu-auriu pân la povară și cu răbufniri de-argint
va cerca să dea mâhnirii noi nuanțe de senin,
chiar mă va porni la cântec, c-un pocal din noul vin.
 
Cu nimic n-o să-mi întoarcă nopțile ce mi-au copt visul,
nici cu arome delicate nu mi-ar mângâia surâsul,
doar dacă lungește nopții clipele, ce-n vers sfâșie,
îmi va ogoi-n ochi verde, ce-a mustit melancolie.



Eminescu

Când sufletul pornești a destrăma,
supus de timp cu clipa amorțită,
îi umple-adâncul, peste marginirea sa,
cu vers de Eminescu ca aer, apă, pită.
 
Când nu mai are cine te-aștepta
la un final de drum sau început de cale
și nu mai sunt puteri ce-ar alina,
cu înțeleptu’-i vers, lugește-a ta cărare.
 
Când venetici de limbă și de țară,
încearcă a hăcui străvechile hotare,
cu, eminesciană liră, proletară,
invocă adevărul, e arma cea mai tare!.
 
Și-n clipa, când vom fi reîntregiți
cu fratele de sânge, după datina maternă,
să ne-nclinăm lui Eminescu, fericiți,
căci de noroc ne este scrierea-i eternă.
 
Să onorăm pe Eminescu ce-a creat
al neamului tezaur, veșnică valoare,
în tot, ce spirit românesc a prosperat,
Eminescu este punctul forte, de plecare.




IEȘIREA  sau  PIEIREA

Îngenunchez cu greu la pragul așteptării,
Prefer să fie luptă, dacă prezentul cere,
Nu-mi place rătăcirea, este un moft răbdării,
 Vreau azi, aici izbânzi, nu vreau îngenunchere.
De nedreptate am fost și sunt îndurerată,
Ca muma ce-și împarte iubirea-n jumătate,
În mâinile-ncleștate puterea-i adunată,
Te-așteaptă România să vii acasă, frate!
În Casa ei cea Mare păstrează al tău loc,
de cinste, de iubire, frăție, de noroc,
Hai, evadează acum din mârșavul lor joc,
nu asculta de „lupul” ce poartă vechi cojoc.
Dar pentru asta, frate, fă pasul, nu doar plânge,
Oricine vrea izbândă, nu stă doar a convinge,
Nu se va face apă tot ce-i legat prin sânge,
Reîntregirea-i calea pe care vei învinge.
Încrede-te în frate, nu accepta cătușă,
A frământării  cale nu este o ieșire
Din mlaștina rusească, spre care deschizi ușă,
Fă pasul spre acasă! Întregirea-i unica ieșire!
 
Cum să nu cazi în mlaștini,  frate, cu-a ta dreptate,
Dacă te-ncrezi în hoț  mai mult, decât  – în frate!




Măgulire

M-am rugat de cer, de soare, floarea, iarba am jelit,
Un năduf cu-al său dezastru  în strânsoarea-i m-a închis,
Norul, prins în așteptare, m-a-nțeles și mulțumit.
Azi, o zi cu fața bună, săptămâna mi-a deschis.
 
Optimist și visător zâmbetul va triumfa,
În iubire și împlinire sufletul va fremăta,
Tristă voi privi câmpia ce oftează-ndoliată,
Căci nu poate întoarce-n  floare gingășia meritată.
 
Se va scufunda în somn pasărea ce-a prins la pene,
Învelindu-se-n puteri, pentru-a evada la vreme.
Vara-și va schimba privirea,  pasul îl va tempera
Și în om, ca-n sfânta glie, noi speranțe va lucra.
 
Pentru ziua minunată, pentru gândul ce-l nutresc,
Pentru ploi cu stropi cuminți, Cerule îți mulțumesc!




Melancolia ploii

Cu-a ploii cântec de-alinare, ieri înserarea a pornit,
cu-asalt, în camera mea goală, melancolia a poftit,
pe visele doar însăilate, în creierul de griji ticsit,
cu șoapte-n pernă presărate, ce răvășite, s-au trezit…
și a intrat în suflet ploaia cu norul plin, neogoit…
 
La ce se naște-n câmp o floare, cand tăvălugu-i de granit
și-i insensibil la savoare și-a ei menire pe pământ,
pe cine doare a ei paloare (mai mult cu una, mai puțin?)
când universu-i plin de floare, de piere-un fir, se naște fir,
Iubirea mișcă sori și stele … dar și strivește cu-al său chin.
 
Să te-avânți în zi de mâine, când plină ești de acel ieri,
în care-ai vrut să schimbi o lume, ca să visezi și să tot speri?
Când vorbele pe rug sunt arse și faptele-aruncate-n ploi,
iar tu cercai să-nalți castelul pe un rai plăpând, visat în doi,
Iubire-ai pus ca temelie? Păi, gingașa, l-a prăbușit!
 
Ploaia mi-a-nțeles povestea și cu mine lăcrăma,
Pe-al meu geam melancolia cu-a ei lacrimă picta:
E și fericirea-n lume, merit ce îl vei primi,
Va fi multă, și frumoasă, cert e, că te va găsi.
Am înțeles îndemnul ei, spre bine doar mă îndruma,
Dar ca să trec de mefiență, am prins în vers povața sa.  




Melancolia prezentului

Mediatice bombe pe-al  somnului miez se răzbună,
În pacea din creerul meu noi frici  se adună,
Iar sângele-ngheață, în suflet durere-i destulă
în vara ce trece, de-al soarelui jar nesătulă.
 
De tineri mor oameni și nimeni nu-și scrie păcate…
De ce, oare, omul încearcă să treacă prin toate,
Prin crize de nervi, de vis, de elan, de iubire?
O criză de minte lucidă a pus pe Pământ stăpânire!
 
Odioase conflicte, ce scot în vileag nerozia,
Dau clipei confuz și nu o plăcere-a croi poezia…
Sălcie-i la gust cafeaua, ce-n aer aromă revarsă
Și ziua, ce geana abia și-o desface, mi-aduce neșansă.
 
 Deștepții-l botează (o fi!) un veac al trezirii de sine
Sau o nebunie totală, ce-n  ghearele-i aspre ne ține.
C-un vis  universul, discret, mi-a șoptit la ureche:
În august perseidele da-vor în ploi… păzea, fii de veghe!
     
Pe unde se-ascunde  norocul… de ce au muțit și profeții?
Ei, voi, înțelepții, ieșiți la lumină… cu lacrimi scriu versul poeții
Și nu le rămâne, decât alinarea din gânduri senine:
De treci printr-un greu, e semn că te-așteaptă mult bine…