CÂNTĂ-MĂ CA PE-UN DESCÂNTEC


Cântă-mă ca pe-un descântec, de nu vrei ca să mă pierzi
Prin câmpii de levănțică sau prin ploi cu lacrimi verzi,
Mai rostește-mă-n cuvinte ce nicicând nu s-au mai spus,
Să mă legi de veșnicie, chiar și când vei ști că nu-s.



Dăruiește-mi nemurirea....ochii tăi în ochii mei,
Risipindu-ne-mpreună prin parfum de flori de tei,
Palmele de vânt cuminte să mă-nlănțuie cumva,
Să m-adune-n piept la tine sau în suflet, undeva.

Cântă-mă ca pe-un descântec, de nu vrei ca să mă lași
Pe cărările albastre să-mi calc liniștea sub pași,
Tăinuiește-mă în vers sau ascunde-mă pe unde
Sufletele noastre vii, se transformă în secunde.

Și de vrăjile vor ține până-n infinit, târziu,
Să mai strălucesc a rouă și răcoare să îți fiu
Ca, pe buzele-ți aprinse de iubire și de dor,
Să îmi odihnesc sărutul, și, încet-încet, să mor.




AȘ PLECA

Aș pleca-n sălbăticie, fiară liberă să fiu,
Dezbrăcată de cuvinte, cu romanul vieții gol,
Să nu-mi fie destinată nicio soartă, niciun rol
Din preaplinul și nimicul cel trăit de când mă știu.

Și din cetină albastră eu mi-aș construi altar,
Convertindu-mi, în poeme, existența de morfeu
Ce-și visează nemurirea, insistând la Dumnezeu
Să-și primească picătura de iubire și de har.

Și sorbindu-mi libertatea, cum un zeu ar bea nectar,
Zborului spre înălțime m-aș abandona încet,
Savurându-mi simfonia  vieții mele de ascet,
Ce nu mai cunoaște-opreliști, bariere sau hotar.

Aș pleca-n sălbăticie, dar nu pot....sunt încă-n joc,
Asistând la comedia cu un conținut ilar
Cu paiațe mânuite, tot mai prost, de-un păpușar
Care-mi pare că-nsumează toți netoții la un loc.



N-aș mai vrea să fiu părtașă la spectacolul nătâng
Cu marionete mici, construite din hârtie,
Îmi voi pregăti un drum, dăltuind în poezie,
Să nu-mi iau, spre libertate, startul cu piciorul stâng.





CĂLĂTORIE

Mă-nalț, urmând cordonul de argint,
Chiar mă cuprinde-un fel de-ngrijorare,
Mai sunt în lume eu, sau doar mă mint,
Căci simt c-am devenit o altă stare.

În urmă mi se-mpleticesc ninsori,
Deasupra-mi sunt zăpezile de stele,
Și parcă-s fulg sau stea, iar alteori
Sunt răsuflarea conștiinței mele.

Mă simt atrasă-n valuri de culori
Ce mă-nfășoară și iar mă dezleagă,
Lumină sunt, de aștri arzători,
Mă risipesc în tot, dar sunt întreagă.

Înaintând, contururi se tot șterg
Și-aș vrea ca să pătrund și-n alte ere,
Dar mă oprește-un gând. Nu pot să merg,
Nu-mi este dat să trec de bariere.


Îndemnul nevăzut eu îl ascult,
În jos se văd iar valuri de ninsoare,
Și mi-aș dori....Cât mi-aș dori de mult!
Să trec de bariere... Pot eu oare?





CÂNTEC FĂRĂ GLAS

Tăcerea se-așterne...Ca fumul dispar,
Mă-mprăștii în neguri, tărâm fără rost,
Doar stele din focul ce-odată am fost,
Se-nalță spre ceruri și-n ochi îți apar.

Să-ți șteargă din lacrimi, s-aline din dor,
Căci astăzi, iubite, iubită nu-ți sunt,
Mă-nalț către stele, sunt praful mărunt
Ce curge-n clepsidră, când clipele mor.

M-adună, în palme, o clipă....un ceas
Și-apoi mă răsfiră în cântul din vers.
Căci vreau azi, iubite,sărutul să-mi las
Pe drumul pe care-mpreună am mers.

Pe cerul deschis spre un alt Univers,
Sunt steaua ce cântă, acum, fără glas .





SONET UNUI ÎNGER CĂZUT

Din visul tău, încet, eu m-am desprins,
Plutesc sau zbor, în amintire trec,
Deschide ochii, să mă vezi când plec,
Cum cad și mă cufund în necuprins.

Când ieși din vis ( nu știu dac-ai văzut)
Nu e lumină, nu mai sunt nici flori,
Nici trandafirii nu mai au culori,
Din visul tău, un înger a căzut.

Să nu îl chemi și nici să nu îl plângi,
În palmă, amintirea să i-o strângi,
Apoi s-o spulberi, ca și cum n-a fost.
Să-ți amintești de el, nu are rost.

Din câte știu, nu cere nici un cost
Iubiri și vise și-amintiri, să frângi.