- Acum, la sfârșitul ceremoniei de decernare a premiilor, voi deschide plicul în care se găsește biletul cu numele celui mai bun scriitor european de science fiction și fantasy, spuse președintele juriului în limba engleză. Acesta a fost ales din mai multe zeci de nominalizați, în cadrul lucrărilor convenției europene de anul acesta.                        
    Luă cuțitul de pe măsuță, tăie marginea plicului, își puse ochelarii și scoase bilețelul din interior.                                                
    - Fericitul câștigător este…, tuși semnificativ, mărind încordarea publicului și, mai ales, încordarea celor nominalizați. Este Maia Indatova…din Ucraina, țara care ne-a găzduit. Mulțumesc din nou comitetului de organizare pentru modul impecabil în care s-au desfășurat lucrările și o rog pe fericita câștigătoare să se urce pe scenă pentru a primi statueta și cecul, diploma fiind completată ulterior. 

                                                       CĂLĂTORUL


Eram șase adunați în jurul focului, dar s-a întâmplat ca străinul să se așeze lângă mine și alături de companionul aflat de-a stânga mea. Nu îl mai văzusem niciodată până atunci și, după fețele mirate ale celorlalți, mi-am dat seama că nici ei nu-l mai văzuseră.
A început să spună o poveste fantastică, precum un profet nebun și l-am luat ca atare, cu toate că așa-zisele lui premoniții, ne dădeau fiori reci.
La intervale de timp, râdeam de vorbele lui, dar el a continuat, pe tot parcursul șederii lui printre noi, să-și depene prostiile, limitându-se, atunci când râdeam, la a ne arunca priviri de reproș.

O privea în fiecare dimineață cum se aranjează. În baie nici târziu, nici chiar devreme, adică nu excela cu trezitul matinal dar la machiat, spălat, dușat, împrospătat, pieptănat, iar rujat nu renunța nici în ruptul capului. Un tabiet cotidian excelent în marea majoritate a zilelor însorite. Dar migala uneori nu este benefică când altcineva mai are nevoi fiziologice. Încetineala, privirile îndelungate, oftatul firesc sau nefiresc, de parcă ar fi fost un tip după care era praștie îi trezeau suspiciuni. El mai medita uneori că oglinda este însuflețită și se joacă cu imaginea, reflectând-o mai bine sau mai rău în funcție de cum avea chef să se joace cu Anna. Uneori îi răspundea mofturilor, alteori, dimpotrivă, o nemulțumea rațional. Vai. Vai. Cum arăt! Bine. Trebuie să-mi mai fac o operație. Rahat. Aceasta era prima lui articulare nerostită. Oare pentru cine se aranjează? Se întreba când știa că merge în delegații mai multe zile, dimineți în care în mod normal exagera dușurile, popasul în baie, aranjatul bagajelor, desu-urilor, al chiloțeilor mai mulți decât necesari. Pentru ce? Cine? Obiectele nu fac rău, numai cei care le întrebuințează, nici chiar așa, oamenii tâmpiți fac rău cu sau fără lucruri.

Ațâțat de  cântecul de jelanie al nicovalei, lăsam de multe ori joaca, o tăiam pe linia colectivului, coteam la stânga pe lângă treierătoare și mă opream direct în fierărie,  fără a scoate o vorbă. Mă uitam năuc cum bucata aia de fier înroșit ajunge ca o plămadă în mâinile butucănoase ale lui nea Silică, fierarul satului. Când dădea cu ochii de mine, scotea  o pistelcă mototolită din buzunar , își ștergea fruntea, aprindea o mărășească de la un tăciune prins cu cleștele „gură de pește”, își dezgolea pieptu-i ca de taur, apoi mă lua la scuturat: „Ai venit, nepoate?” „Cum vezi”. „Hai, ia-o de coadă, treci la treabă”. Treaba de care-i vorba era să trag la foale. Îmi știa interesul. Așa pipernicit cum eram, mă opinteam, cu limba scoasă, trăgând de lanțul care acționa burduful. Oboseam repede. Din zgura luminoasă în care eu suflasem aer, scotea un alt fier înroșit. Îl apuca de un capăt cu cleștele, apoi îl altoia, icnind, cu un ciocan, croind o altă potcoavă. Pe mutește, îl așteptam cu cleștele în mână să termine. Apucam potcoava de un colț și o aruncam într-o teică cu apă înnegrită. Gata, îmi făcusem damblaua!...

Cum se măsoară timpul? Mâinile mele au scris neîntrerupt, dragostea meas nu s-a măsurat în arginți. E toamnă, frunzele s-au rirsipit și ochii și ochii tăi în dansul lebedelor s-au prins. Am sorbit absolutul, vântul și ploaia
alăturide tine. Lumina ne e dată pentru a cunoaște albul ce s-a zbuciumat până spre moarte și spre viață. Dar am uitat în singurătatea ta și a mea cum ne-am cunoscut pe câmpul de maci ce nu se mai termina. Păsările au prins viață. Adu-ți aminte că atunci ploua. Din cerul senin o margine de lume se oglindea, dar era și vântul care ne striga. Un apus de soare ne-a trezit. Astăzi port aceiași eșarfă la gât- prinsă într-un peisaj de zăpadă. Crucea se ridică la asfințit și ochii mei au uitat să mai vadă. S-a dus îngerul ceruit în icoane și apa a uitat să vorbească.