Eu sunt Prinţesa din nufăr Darina- Maria! O fetiță cu codițe blonde și ochi albaștri îmbrăcată cu rochiță cu buline de culoarea ochilor mei i-a spus lui Mircea-Iulian, un băiețel răutăcios și neîncrezător care mai tot timpul o contrazicea, refuzând să fie de acord cu adevărul vorbelor ei.
          - Nu este adevărat! Se burzului arțăgos băiatul tu, ești Darina și atât! N-ai cum, să fii Prinţesa din nufăr îmbrăcată în rochiță cu buline albastre și pantofiori roșii de lac! Tu știi, cum arată o Prințesă adevărată?
          - Sigur că știu. Tocmai de aceea ți-am zis că de astăzi eu, Darina Stamate mă pot declara, că am devenit Prinţesa din nufăr și locuiesc pe strada Rozelor, aproape de lacul cu nuferi galbeni.

Motto: Viața înțeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte poate fi!  
„Munții noștri aur poartă, am putea să fim bogați,
Însă nu ne sunt salvare, ci motiv să fim prădați,
Biciuiți de monștri  vremii și răpuși de neputință,
Am trecut peste milenii cu speranță și credință
Și am nădăjduit că poate neamul nostru într-o zi
Peste alte mândre neamuri ca o stea va străluci...”

Prima mea ,,excursie organizată" a fost în toamna anului în care începusem clasa a cincea. . Organizator d-nul profesor de istorie-geografie de la școala gimnaziala Produlești. Eram, fiind singurul profesor de profil, firește eleva dumnealui.
Era un profesor în vârstă, prin mâna  căruia trecuseră multe generații, însă prin ținută și comportament, era total diferit de ceilalți colegi profesori.
Pe atunci, ca și apelativ pentru profesor, era impus  prin reguli stricte cuvântul ,,tovarășu”….Nu știu de ce, în cazul de față, atât elevii, cât și caderele didactice din școală, precum și părinții elevilor ori simpli locuitori ai comunei, se adresau acestuia cu..Domnu” Ionescu”. Nimic din ținută, comportament, atitudine, prestanță , superioritate nu-l trăda ca …mare domn...era….

Copil fiind, fredonam ,,Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii". Nu înțelegeam prea bine mesajul, până într-o zi, când totul a devenit realitate.
    Din curtea casei copilăriei până la şcoală, mergeam pe jos vreo douăzeci de minute. Trezit mai devreme de corul vrăbiilor, alergam din fața casei până la poarta, lovind cu picioarele o minge dezumflată. Pe aleea proaspăt pavată, o piatră zgrunțuroasă, desprinsă de la locul ei, imi incomoda vizibil driblingurile imaginare, încălțat cu tenişi noi chinezeşti, albaştri.

1.
„Când Cosmin terminase de povestit câte se adunaseră pe capul tatălui său, hotărârea mamei sale era deja luată.
- Dacă nu are cine, îl voi însoţi eu la operaţie, spusese ea cu fermitate.
- După toate câte au fost...încă mai eşti în stare să faci asta? nu ai nici o obligaţie...putem angaja pe cineva...
- Dragul meu, nu-mi spune că tu îl îngrijeşti din obligaţie, este vorba de... tata.