În curând vom muri și nimeni nu va mai ști cât ne-am iubit. Nimeni nu va mai ști cum ți-am atins spatele cu vârfurile degetelor, cum te-am privit când stăteai întins, cât am râs noi împreună. Cum am stat frunte în frunte, fața în față, așezați pe scaune alăturate respirând greu, ori liniștit, ori concentrați pe ceva ce levita în aer între noi. Un mic ghem de ceva, un abur pestriț, o formă rotundă. Nu vorbesc despre ceva vizibil. Vorbesc despre lucruri care ni se năzar în clipe de intensitate. Pe care le vedem în clipe de delir. Pe care le simțim în momente de nebunie. Vorbesc despre noi doi acum. Despre un viitor care ne-a exclus deja din el, indiferent, pe care noi înșine îl ignorăm, pentru că nu ne trebuie. Dacă îngerii există și arată cumva, ei au piele închisă la culoare, păr negru și ochii tăi. Poate că fiecare suntem îngerul cuiva, iar tu ești al meu.

Poate ești demonul altei persoane. Când stăm față în față pe scaunele alăturate cu frunțile lipite una de alta și ochii închiși și ne respirăm unul pe altul, uneori mă gândesc la asta, ba uneori exclam: Nimeni nu va ști cât ne-am iubit vreodată! Iar asta mă zguduie din temelii. Mă simt cutremurată că nimeni nu va ști, iar atunci în mine se dezlănțuie un țipăt. Nu-mi pot opri în gâtlej acest țipăt, e de neoprit, mă depășește, nu îl mai pot suprima, el urcă în mine cu viteză și urcă și urcă și urcă, iar eu mă cațăr pe el ca pe o scară spre cer, iar când mă aflu sus, ridic brațele și strig: Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc… Apoi această mărturisire mă potolește, deschid ochii și îți văd ochii închiși, nasul, obrajii. Ridic mâna și te mângâi încet pe păr. Apoi cobor palma spre umeri și ajung la degetele tale, le presez de ale mele, tu deschizi ochii râzând și mă întrebi: De ce mă iubești? Iar eu râd de așa întrebare inutilă. Nu poate fi decât nonsens când răspunsul e acolo, când totul e acolo sub ochii tăi: pentru că am fost scrisă pentru tine, iar inima mea cunoaște ritmul inimii tale. Iar tu povestindu-mi despre un prieten de-al tău că este foarte zgârcit și că nu-l înțelegi, mi-ai spus: La ce bun, curând o să moară, vrea să ia banii-n mormânt? Iar eu am simțit din nou acel strigăt în gât, oameni buni, oameni buni, așteptați, stați puțin, am ceva de spus: cândva au fost doi oameni care s-au iubit. Iar aceia am fost noi. Eu n-o să iau această iubire-n mormânt.