Predeal mergem

Refugiu
Fuseseră cinci copii, români băimăreni, din părinţi ce-au trăit în fosta Austro-Ungarie şi cărora le-a fost dat să se nască în ceea ce devenise România Mare. Leona („Tuşa” Leona) era cea mai tânără dintre cei cinci. S-a înţeles de minune cu fraţii ei Vasile, Dodo (Dezideriu, „Unchiul” Dodo) şi Alexandru, dar era privită de sus de sora ei mai vârstnică, Valeria, care, căsătorită fiind cu Ioan P…, un om considerat bogat, o trata cu superioritate. Ba, se mai zice ca Valeriei nici nu-i prea stăteau bine ochii în cap, dar asta nu face parte din poveste…
Soţul Leonei, un oarecare Miclăuş, a murit când fiica lor, Cornelia (Neli) abia avea 4 ani, după care Leona a crescut-o singură.
După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, „unchiul” Dodo a fost relocalizat la Sibiu, împreună cu clinicile universitare clujene, care au „plecat” în refugiu.

Dodo a convins-o pe Leona să-l lase s-o ducă pe Neli cu el, la Sibiu – ea fiind acum adolescentă -  pe motiv că „în Ungaria” nu avea niciun viitor, necunoscând limba maghiară. De la Sibiu, Neli a obţinut o bursă şi a mers apoi ca studentă la Bucureşti, unde a urmat Academia de Înalte Studii Comerciale.
Tuşa Leona, rămasă singură şi ştiindu-şi fata de capul ei, în Capitală, a hotărât să se ducă şi ea acolo. O călăuză a ajutat-o să treacă „frontiera” de pe Dealul Feleacului de la Cluj, furişându-se prin pădurile Făgetului – purtând o simplă valiză cu câteva lucruri, însoţită fiind de încă o femeie, aflată şi ea într-o situaţie asemănătoare. Aşa se face că Leona şi Neli au devenit regăţence.
Neli şi-a constituit o familie la Bucureşti. Ea, care fusese dintotdeauna pasionată de filosofie, a ajuns profesoară de... contabilitate şi finanţe. La vârsta de 100 de ani, răspândeşte în jurul ei seninătate şi voie bună, fiind la fel de vie la minte ca întotdeauna. N-a abandonat filosofia. Consideră, însă, că s-a edificat îndeajuns cu tradiţiile occidentale şi orientale, şi că trebuie să-şi completeze alte lacune – drept care, în acest an e preocupată de studiul... mecanicii cuantice! Iese zilnic să facă mişcare, dând turul blocului cu paşi mărunţi. Nepotul ei o duce, în fiecare duminică, la biserica greco-catolică. Bucureştenii nu prea ştiu ce-a însemnat „unirea cu Roma” şi strâmbă din nas. Popa papistaş, în schimb, e încântat să-l vadă pe băiat atât de asiduu:
- Îşi închipuie, pe semne, că e învăţăcelul meu – spune Neli zâmbind. Nu ştie că-i ortodox şi că în realitate e ateu!...


Râsete
Sora mea era gravidă în luna a şaptea şi se simţea îngrozitor. Avea greţuri, dureri de cap, de şale, nu ştia cum să mai stea şi cum să îndure.
- Hai, telefonează la soacră-mea, îmi zise, fă-mă să râd.
Ridic receptorul, formez numărul şi mă vaiet pe ungureşte:
- Jaj, Major né...
- Da’ cine-i?
- Jaj, Major né…
Mă înfunda râsul şi mă înecam, încercând să mă reţin, ceea ce producea în receptor un fel de guiţat, pe care doamna îl interpreta drept plâns.
A doua zi, iar:
- Jaj, Major né…

Iată ce-am aflat pe urmă despre soacra surorii mele. Soţul o părăsise pentru o altă femeie. Apelurile mele telefonice au tulburat-o.
- O fi murit, şi mă sună amanta, gândise ea.
S-a îmbrăcat de doliu şi a urcat pe Calea Turzii, acolo unde ştia că locuieşte rivala. A privit peste gard ; îşi văzu fostul soţ în putere, trebăluind prin grădină…
În reuniunea de familie ne-a povestit intrigată întâmplarea. Nu-mi puteam stăpâni râsul nici atunci. Ea nu ştia de ce râd, şi e bine că nu ştia:
- Jaj, ce copilă nepoliticos este la tine!

Origini
Cu câţiva ani in urmă, un amic publica următoarele:
 „Stimate domnule G,
Vă mulţumesc că aţi pomenit numele meu într-o ocazie recentă. De data asta încerc (iar, degeaba?) să vă transmit un sentiment. La revenire în Franţa, după vacanţa petrecută acasă, la Cluj, ne-am oprit într-o localitate maghiară ca să prânzim. Restaurantul era plin cu indivizi solizi, cu părul tuns scurt. Atunci când ne-au auzit vorbind româneşte, chelnerii au refuzat să ne ia în seamă. În cele din urmă, am fost serviţi în scârbă, iar noi am înghiţit cu noduri, simţindu-ne ca între asasini.
Un film pe un site redă atmosfera în care au supravieţuit părinţii noştri după Dictatul de la Viena. Noi, în Ardeal, suntem încă traumatizaţi de drama pe care au trăit-o ai noştri, iar experienţa de mai sus ne-a amintit-o.
Bucureştenii nu înţeleg acest lucru...
Norocul face că, pe partea cealaltă a şoselei naţionale, am dat de un alt restaurant. La drumul următor, ne-am oprit acolo. În interior erau acvarii cu peşti, feţele de masă aveau ţesături pe ton albastru (şi nu în veşnicul tricolor roşu, alb, verde), iar personalul ne-a întâmpinat în limba română.
- Sunteţi maghiari?, îi întreb.
- Cum altfel?…
Eu cred însă că, la origine, au fost români, dar se tem să-şi reafirme apartenenţa.”

Sănătate!
Iată că am întâlnit recent nişte oameni drăguţi şi prietenoşi din etnia vecină. Eram la Beliş, unde casa mea de vacanţă era încă neterminată. Mi-au venit însă neanunţaţi prietenii. Am apelat la vecin. Şi-a consultat nevasta. Ne-au invitat pe toţi la masa lor. Din vorbă în vorbă şi neatenţi, ajungem „să dăm” şi în unguri.
- „Ce vină am eu că sunt maghiar?!”, se apără amuzat vecinul.
Mă simt îndeajuns de în largul meu ca să-mi permit să glumesc şi să toastez, adresându-mă doamnei:
- Egész segedre, nagy seges asszony!
- Nu e bine cum ai spus!, intervine curtenitor gazda.
Mă prefăceam că nu ştiam că fraza înseamnă : „în cinstea întregului tău fund, doamnă cu fund mare”.
- La noi în Ardeal nu aşa se spune?, zic eu, mimând ingenuitatea.
- Cei care te-au învăţat şi-au râs de tine. Se zice „Egészség, nagysagos asszony”. „Sănătate, stimată doamnă”. Ceea ce ai spus tu e o necuviinţă.
Doar câteva litere diferite.
Le-am spus că greşisem dinadins.
Nu s-au supărat. M-au învăţat şi alte glume, cu jocuri de cuvinte, prea lungi ca să le povestesc aici. Poate la un pahar de ţuică.
„Țuică”, sau „horincă”, aşa se spune pe româneşte. „Palincă” e pe ungureşte.

Borş de peşte
Prima mea experienţă plăcută la unguri datează de pe vremea când tata, care era profesor universitar, a fost invitat de colegul său de la Budapesta. Am mers doar noi, bărbaţii, căci mama nu putea lipsi de la şcoală. Gazda locuia într-o vilă cochetă pe colina Buda, înconjurată de ştabi.
- Vino la geam, să-l vezi pe János Kádár (prim-secretarul Partidului Muncitoresc Maghiar!) cum merge să cumpere sifoane de la prăvălia din colţ! Uneori, când sunt în curte, mă invită să jucăm ping-pong...
Colegul ne-a dus la Bastionul Pescarilor (Halászbástya) să ne trateze cu un borş de peşte (Halászlé). Ciorba ardea, de atâta ardei iute. Îmi amintesc şi acum gustul ei, care m-a fascinat. Memoria gustului e mai puternică decât orice. Iar el a mai adăugat un strat de un deget de cseresznyepaprika, pudra provenind din ardeii aceia mici cât o cireaşă...
A urmat vizita de reciprocitate, la noi, la Cluj. Profesorul era acompaniat de asistentul său credincios. Îi vedeam, privind de după perdea, staţionând de câteva minute în dreptul gardului, şi nu ştiam de ce zăbovesc. La un moment dat, tânărul escaladează portiţa. Crezuseră că-i zăvorâtă şi nu găsiseră soneria. Portiţa se dădu într-o parte, de la sine, iar temerarul căzu, rupându-şi pantalonii în fund. Aşa l-am primit în casă, flăcăul ţinându-se tot timpul cu dosul înspre perete. Peste o vreme, am aflat că fusese numit ministru al justiţiei...

Au trecut anii. Am ajuns să locuiesc în Occident şi am dorit să-mi duc şi eu soţia la borş de peşte, la Budapesta, ca să retrăim împreună prima mea experienţă gastronomică. Am întrebat unde era mai indicat să mergem. Găsim locul. Vrem să intrăm, dar suntem refuzaţi – la fel cum ne refuzau pe vremuri, la O.N.T., în propria noastră ţară:
- Nu servim decât grupurile de turişti străini.
- Dar suntem străini!
Degeaba. Plecăm.
Trecem pe „Váci utca” şi vedem scris : „Ezer év” - Mia de ani -, numele unui restaurant vestit. Aleargă în întâmpinarea maşinii un majordom cu joben.
- Nu ţineţi seama de semnul de interdicţie. Lăsaţi-o aici pe trotuar, am eu grijă.
Suntem plasaţi în prima sală, cea cu orchestra de ţigani - Zigány zene. Îl avertizăm pe chelner, vrem doar borş de peste, se poate? Sigur că se poate.
Lăutarul se apropie să ne cânte la ureche. Soţiei îi displace. Se trage într-o parte. Lăutarul îi bagă şi mai mult vioara sub nas. Ea îl împinge. Tot degeaba. De regulă, până nu-i lipeşti bancnota pe frunte, nu pleacă.
- Se vede că sunteţi un mare grof, îmi spune, chiar dacă ați pierdut obişnuinţa de a vorbi ungureşte. V-aţi adus nevasta în patrie, dar ea nu e „magyară”, nu vibrează la cântecele noastre…
Dacă ar fi ştiut ce român adevărat sunt, ar fi fost mai rezervat… Habar n-avea că unchiul mi-a fost fugărit prin centrul Clujului, amenințat cu cuțitul, că mamei îi strigau „büdös oláh” (valah puturos)… că strămoşii bunicului se trag din zona lui Ip şi Trăznea… că străbunicul a fost preot şi memorandist, care l-a întâmpinat pe generalul Berthelot la Baia Mare cu un cor în limba română, deşi era înainte de reîntregirea neamului… şi că „magyara” mea era învăţată la piaţă, nici măcar nu cu gemenele din vecini, „cultivate” de părinţi, sperând să îmi stimuleze pofta de mâncare, văzându-le cum înfulecă, rezultatul fiind că ele au învăţat româneşte, dar eu tot mofturos am rămas…
Terminăm borşul şi vrem să ne ridicam. Pentru asta am venit. La data respectivă nu aveam atâţia bani încât să ne permitem un ospăţ complet la un asemenea restaurant. Şeful de sală aleargă înspre noi disperat:
- Vătaful tarafului o să-şi ceară scuze. Am văzut că a jignit-o pe doamna. Nu plecaţi…
Plecarea noastră a fost, cred, suferinţa vieţii sale.

Bunicul
Ungurii ştiu recunoaşte valoarea omului. Bunicul soţiei mele a făcut liceul la Kiskunfeledyháza, unde a fost cel mai bun elev. Deşi român, a fost apreciat la justa lui valoare şi cei prezenţi l-au ovaţionat, fără resentimente, atunci când a fost laureat ca şef al promoţiei.
Începe ca stagiar în Banat. E luat în oastea crăiască, cade prizonier la români, dar cere să lupte de partea armatei noastre. Participă, aşadar, la Primul Război Mondial ca voluntar. E primul ofiţer român care intră în Dejul eliberat. E răsplătit cu un lot de pământ pe aproape, la Reteag. Îşi construieşte casă. A devenit apoi învăţător în acel sat. Tot el a construit acolo şi şcoala. A fost un om respectat de toţi, la fel de fidel misiunii sale chiar dacă pe vremea guvernului Iorga i se amputase salariul. Nevasta lui, care era mai puţin idealistă, ciocnindu-se mai concret de realităţile zilei, îl cicălea; ba, mai mult, i-a trimis lui Nicolae Iorga încălțările copilelor, să le vadă că n-au pingele. Marele Iorga (chiar a fost aşa de „mare”? De ce se întorcea şi scuipa într-o parte când trecea pe lângă George Coşbuc?!) s-a ofensat şi a dat ordin ca bunicul să fie destituit. Noroc că a căzut Guvernul. Bunicul a scăpat...
A început perioada de prosperitate „dintre cele două Războaie”. De paşte, bunicul s-a apropiat de geam şi bunica l-a văzut plângând:
- Sunt atât de fericit. Nu pot să cred că ne este atât de bine!
Au mai trecut nişte ani şi totul s-a schimbat brusc.
Bunica tocmai începuse un tort. Se făceau pregătiri pentru o mare petrecere. Tortul n-a mai fost însă terminat: l-a găsit din nou pe bunic la geam, plângând.
- Au cedat Ardealul la unguri. Încep vremuri de urgie. O să pierdem tot...
Aşa a fost.
Bunicul a refuzat să depună jurământ de fidelitate regimului maghiar instalat după „Diktat”-ul din 1940. Pe de altă parte, „cineva” avusese grijă să consemneze „undeva” faptul că, în 1918, intrase în Dej în calitate de ofiţer al Armatei Române. Era pe o listă ţinută „la zi”. Se făcuse, deci, o listă...
Au luat calea refugiului. După război, n-au mai găsit nimic din fosta lor gospodărie.
E adevărat, se refugiaseră pentru că i-au ameninţat cu moartea. Dar nu puteau pune totul pe seama ungurilor. Au trebuit să plece, cert, abandonându-şi rostul. Dar... înainte de a pleca, pentru a nu fi confiscate, bunicul trecuse, de formă, pământurile pe numele unui ginere, care nu putea fugi în România, fiind certat cu legionarii. Însă era Român cu R mare. „Mare” român. A fost condamnat, ce-i drept, mai târziu, la Canal, tocmai din cauza patriotismului, real, iar neamurile l-au divinizat ca pe un „zeu”. Dar în viaţa de familie, ginerele fusese, în realitate, un aventurier. Până la terminarea războiului vânduse tot ceea ce-i lăsase bunicul în grijă şi prăpădise / petrecuse / jucase toţi banii. Când bunicii au revenit din refugiu, au găsit casa golită, grădina pustiită, pierduseră totul.
Chiar şi unii „zei” au mai multe faţete. Din cauza acestui „mare român”, cealaltă fiică s-a măritat fără zestre, iar bunicii au trăit ultimii ani ai vieţii într-o sărăcie cruntă.

Cinci limbi
La început, Tanti Pampa, altă mătuşă bătrână, nu prea ştia ungureşte - adică se descurca doar atât cât să nu fie dusă de nas, dar vorbea cu teamă, parcă. Îşi amintea mereu evenimente de pe vremea când fusese domnişoară. De exemplu, au mers odată cu carul (!) la Eger, anume, la un restaurant unde cânta „o orchestră de doamne”. Înăuntru, părinţii nu s-au amestecat cu tinerii. Ea se aşezase la o masă împreună cu alte colege de-ale ei. Erau mult mai dezgheţate prietenele ei, mai à l’aise în rochiile lor, cu umerii goi. Iată că se apropie patru husari. Fetele îi privesc cu jind. Băieţii cer voie să se aşeze şi unul începe să vorbească, neinteligibil:
- Luluguluhahuhahigulul…
O fi zis ceva foarte nostim, căci prietenele lui Pampa râdeau în hohote. Ea, însă, nu înţelesese nimic. Şi tocmai pe ea o priveau bărbaţii aceia cu stăruinţă. Husarul, care o fixa, după ce vorbise, aştepta răspuns. Ce să facă? Îi „răspunde” tot pe limba lui:
- Lulululblablahihi…
Fetele râd şi ele în hohote. Probabil „au înţeles” la fel şi de data asta.
Apoi râd şi husarii.
Ca să danseze nu a fost nevoie de cuvinte.
După această aventură, Pampa s-a pus şi a învăţat ungureşte bine. De altfel, a ajuns să vorbească cinci limbi. Însă, după Dictatul de la Viena, a refuzat să mai vorbească ungureşte. Stăpânea cinci limbi, fără a socoti româna şi maghiara.

Predeal mergem
În trenul accelerat urcă o femeie frumoasă şi distinsă.
- Predeal mergem.
În ciuda bunei dispoziţii ce dăinuia în compartiment, femeia n-a putut fi integrată în conversaţie. Nu vorbea româneşte deloc.
- Doamnă, aţi mai fost pe traseu? Știţi unde trebuie să coborâţi?
- Igen, Predeal mergem…
Glasul roţilor de tren... Dâmbul morii, şoseaua, dealurile înverzite ce anunţă munţii...
După ieşirea din tunel, trenul scrâşneşte din frâne.
- Doamnă, aici e Predealul. Trebuie să coborâţi.
- Igen, igen, Predeal mergem.
Nicio mişcare. Locomotiva termină manevra şi trenul o ia din loc.
- Igen, igen…
Pe când iese din zona dealurilor şi trece de Ploieşti, femeia îşi dă seama că a ratat staţia.
- Jaj istenem... Predeal mergem. De ce nu spus?
- Doar v-am tot spus !... Aţi ţinut-o una şi bună…
- Ce nu spus? Ce nu spus la mine? Predeal mergem. Ce nu spus?...
Şi uite aşa a ajuns orbul la Brăila şi secuiul la Bucureşti!

Blesteme
Încercam într-o „superetă” la poalele colinei Gelert din Budapesta să desluşim etichetele de pe sticlele de apă minerală. Care e gazoasă şi care e plată? Intervin două vânzătoare, în limba noastră, şi ne explică. Stăm de vorbă.
- De unde sunteţi?
- Din Secuime.
- Demult?
- Destul.
- Vă place aici?
- Urâm.
- De ce? Nu sunteţi între ai voştri?
- Ne tratează ca pe nişte cetăţeni de mâna a doua!...
Ajungem pe deal. De sus, de pe colină, panorama e splendidă. Se înşiruie podurile de peste Dunăre, se vede Parlamentul, Cetatea...
- Fă odată poza, ce stai atâta?
- Aştept să iasă din cadru tinerii aceia nesimţiţi.
Vânzătoarea de la chioşcul de vederi aude că vorbim româneşte, îşi lasă taraba şi se repede spre parapet, la tinerii care nu mai plecau:
- Sunt nişte derbedei. Lăsaţi că îi alung eu!
- Cum de ştiţi româneşte?
- Sunt din Covasna.
- Nici nu vă întreb dacă sunteţi mulţumită aici.
- Doamne! Îi blestem în fiecare zi! Şi mă blestem şi pe mine pentru greşeala de a fi plecat din ţară...

Deziluzie
1918. Iuliu mărşăluieşte cu armata română care defilează în sat.
Fetele din comună le ies militarilor înainte.
Iuliu se îndrăgosteşte de Ilonka, la prima vedere.
- Dacă ai timp, aş vrea să vorbim despre căsătorie, îi spune pe şleau.
Fata îi aruncă în obraz cerneala din călimară şi-i pătează uniforma.
El o urmăreşte, o prinde şi o sărută. Ea se zbate şi urlă, încât intervine întreg plutonul, crezând că-i moarte de om.
- N-am încotro şi chiar trebuie să te iau de nevastă.
A luat-o, dar ea nu a vrut să vorbească cu el şi cu copiii lor altfel decât ungureşte. El, în schimb, le vorbea copiilor doar pe româneşte.
Stereofonia bilingvă funcţiona de ani buni.
Când, la „diktat”, în 1940, intra în sat armata maghiară, Ilonka era din nou în prima linie, cu un buchet de flori.
Îl oferă căpitanului.
Acesta îl primeşte distrat şi, tot distrat, îl întinde calului să-l pască. Pentru Ilonka a fost o mare deziluzie. A învăţat româneşte şi de atunci nu a mai vorbit niciodată limba maghiară în familie.