În memoria scriitorului Mihai Nebeleac

Cei ce l-au cunoscut pe profesorul şi scriitorul Mihai Nebeleac, Mişa, cum îi spuneau confraţii săi Echim Vancea, Gh. Părja, Ion Petrovai, fraţii Mihai şi Vasile Bărlea, Pablo Romaniuc,  Ion Ardelean şi alţii, care cunosc bine întâmplarea pe care vreau s-o istorisec şi pot să susţină că e adevărată. Eu pe atunci eram doar un biet umil ucenic al maestrului Mişa, care cu multă dragoste şi răbdare mă iniţia în arta scrisului şi în ritualul băutului de vodcă, jurându-mi în fiecare seară că v-a scoate din mine un adevărat scriitor. Eh, dar ce să-i faci?.. Mişa a plecat în cele veşnice, iar eu am rămas undeva între un bun băutor de vodcă şi un  scriitor slab. Dar să revin la întâmplarea cu pricina.


Într-una din zilele „fierbinţi” de după revoluţie,  când unii dintre foşti tovarăşi, deveniţi peste noapte domni, şi-au băgat mâinile, pană-n cot, prin saltele, hornuri, şi prin  ciorapul bunicii,  de unde au scos teancuri de sute albastre (de atâta aşteptare, după ziua când vor vedea apusă lumina strălucitului comunism) şi au început să-şi construiască palate înconjurate de garduri din fier forjat şi să-şi cumpere maşini, televizoare, frigidere, butelii, ace, brice şi cuţite…
La fel a făcut şi un cârciumar din sat. Numai că mintea cârciumarului, îngustă, nu putea concepe că totul a luat sfârşit, că nu mai are de ce să-i fie frică.  Inima i se făcea din ce în ce mai purice, cu fiecare cărămidă înălţată pe zidul viitorului său palat. Dar nu se arăta că iar fi frică. Nu!.. În cârciumă urla şi zbiera ca un zmeu, nu cumva cineva să-l bănuiască că  i-ar fi teamă de ceva. Într-o asemenea zi intră Mişa în cârciumă şi comandă o vodcă, bineînţeles «pe barbă» ca de obicei:
–    Dă-mi şi mie o vodcă tovarăşe!.. – îl rugă pe cârciumar.
–    Cum îndrăzneşti să-mi spui tovarăşe?!... Eu nu-s tovarăşul tău!... Mi-e să-mi spui
domnule!.. Şi  nu-ţi mai dau pe datorie ca pe timpul lui Ceauşescu!... Gata, au apus acele vremuri, acum e democraţie, dacă vreau îţi dau, dacă nu vreau nu-ţi dau!... – urla făcând spume la gură, bietul cârciumar, roşu de mânie, dar şi de spaimă că Mişa-l făcuse tovarăş.
Mişa zâmbi de prostia cârciumarului, se aşeză la o masă şi scrise o poezie pe care i-o dedică:

„Domnule Tovarăş, am auzit că furi…
Şi că-ţi faci o casă cu fier forjat în jur,
S-ar putea la noapte, să nu dormi în puf
Ci să mergi în Deltă la cules de stuf.
Dar de-mi dai o vodcă, eu mai las din ton…
Hai să presupunem că a fost un zvon.
 
–    Domnule Nebealec, domnule profesor… vă rog eu frumos daţi-mi mie foia cu
poezia, n-o mai arătaţi la nimeni, vă rog eu mult!.. – aproape plângând îl ruga pe cârciumarul.
–    Băi, tovarăşe, eu scriu poezii ca să le public, mâine o să apară-n „Graiul
Maramureşului”!.. – spuse hotărât Mişa.
–    Nu-mi faceţi asta dom’ profesor, vă dau două sticle de vodcă numai daţi-mi poezia
şi nu-mi mai spuneţi tovarăşe!... – tremura de spaimă cârciumarul.
–    Bine doml’le  fie şi aşa, da să şti că ai noroc că eu-s băiat bun, că de era altu’!...
–    Ştiu, ştiu dom’ profesor… - se bucura ca un copil cârciumarul, aducând două sticle
de vodcă rusească.
A doua zi Mişa intră, din nou, în cârciumă şi ceru o vodcă, tot pe barbă.
–    Nu ţine!.. Acu gata chiar că nu-ţi mai dau pe datorie cât voi fi eu cârciumar, pentru
ce mi-ai făcut ieri… - rânji cârciumarul.
Păi n-o să mai fi mult – zâmbi Mişa şi începu să recite poezia:

„Domnule tovarăş am auzit că furi,
Şi că-ţi faci o casă…”
 
–    Tăceţi dom’ profesor, vă dau ce vreţi şi cât vreţi, numai tăceţi!...  – se rugă
cârciumarul turnându-i o dublă de votcă. – Eu am crezut că dacă am rupt foia cu poezia
 şi am ars-o în sobă numai am de ce să mă tem.
–    Până nu-mi rupi mintea şi n-o arzi în sobă, ai de ce a-te teme, aşa să şti tovarăşe!..
– spuse Mişa învingător, luând paharul de vodcă de pe tejghea.