În gara care trece accelerat pe lângă trenuri, șed tolănit pe pătuiagul de ani. Căpătâi îmi este snopul copilăriei. Aranjat așa... pe maldărul de ani, în vagonul aglomerat foarte, gânduri rebele mă trag de urechi.
De gaica ultimului an mă simt ancorat și zguduit  precum barja de vasul tractator. Întorc capul speriat și... ce văd? O băbuță cu un șorț mare, plin, mă zgâlțâia de brâu. Cu tot respectul pentru cei în vârstă, întorc capul în cealaltă parte, spre ce este frumos, spre geam, spre... senin.  O și mai mare zdruncinătură se produce la gaica anului de-abia-nceput - 67.


-Bă, nu te uiți la mine?
-Ba da, măicuță, mă uit! Ce este?
- Tu, vezi, bă, ce am io colea? îmi arată cu degetul arătător spre șorțul prins în brâu.
-Ce ai, măicuță? Ce ai?
-Anii duși, bă!... Anii tăi!
Încerc un zâmbet, dar ridurile și varul de la tâmple  mă strâng, nu mă lasă!
-Anii mei?
-Da!
-Păi, cine ești, dumneata, măicuță!
-Bătrânețea sunt, bă!
Astea i-au fost vorbele! Cu ochii ațintiți asupră-mi, a scos o pâlnie dintr-o traistă ruginită și a început să strige prin vagon:
-Urmează stația Bătrânețe! Peron pe toate părțile!