1.
„Când Cosmin terminase de povestit câte se adunaseră pe capul tatălui său, hotărârea mamei sale era deja luată.
- Dacă nu are cine, îl voi însoţi eu la operaţie, spusese ea cu fermitate.
- După toate câte au fost...încă mai eşti în stare să faci asta? nu ai nici o obligaţie...putem angaja pe cineva...
- Dragul meu, nu-mi spune că tu îl îngrijeşti din obligaţie, este vorba de... tata.


- Mă gândesc numai că o deplasare la asemenea distanţă, te va solicita prea mult.
- Fii liniştit, ne vom întoarce întregi, înainte să se nască...juniorul, răspunsese mama.
- Dacă aşa vrei tu...am să-i transmit, cât priveşte juniorul...se va numi Mihai.
Tăcuseră amândoi, până când lacrimile mamei se mai potoliră, apoi ceruse să o ducă la el, în dimineaţa următore, să-l vadă.
Nu ştia încă ce îi va spune, ştia numai că omul care-i fusese atât de drag în tinereţe, avea mare nevoie de ajutor şi ea era dispusă să i-l dea, necondiţionat.                               
Era dimineţa devreme, când un ciocănit discret în uşa din capătul coridorului, îl făcuse pe Mihai să tresară instinctiv.
- Cine-i? îl întrebase pe clopotar.
- O...doamnă, spuse acesta uşor nedumerit, de apariţia neaşteptată.
- Sunt eu Mihai...se auzise vocea primei sale soţii. Îmi pare rău că abia acum am aflat de ...necazul tău.
- Şi...ai venit să te bucuri? se interesase Mihai plin de sarcasm.
- Nu fi absurd, cine se poate bucura de aşa ceva?
- Ştiu eu ce spun...se bucură şi se distrează pe seama neputinţei mele...
- Te chinui singur, venisem să văd dacă te pot ajuta cu ceva...cine va merge cu tine ...acolo?
- De unde vrei sa ştiu eu? M-au aruncat aici ca pe un câine şi nu le mai interesează decât banii mei.  Doamne ! de-aş putea vedea câtuşi de puţin...
- Sigur vei vedea, Cosmin m-a asigurat că ai toate şansele.
- Da, toate şansele, la cât de ghinionist sunt...
-Acum eşti nedrept, eu aş considera un noroc, faptul că s-a întâmplat să nimereşti pe mâna a doi medici foarte buni, dintre care unul este chiar fiul tău...
Aşa este viaţa...ne mai încearcă uneori... dar va fi bine. Vei vedea cât de curând, mai încercase ea să-l încurajeze.
Deplasarea la aeroport se făcuse anevoie, traficul era infernal. Se îmbarcaseră totuşi în timp util şi curând nava îşi luase zborul. Cosmin formase numărul de telefon de acasă, întrebându-şi soţia cum se simte.
- Foarte bine, cam grea...cât un elefant... dar mă descurc eu...au plecat?
- Da...după aşa de mult timp, au plecat împreună...  nu-mi vine să cred...hai ca vin acasă şi mai vorbim noi. Să stai liniştită, se circulă greu şi trebuie să trec şi pe la spital. Ne vedem acasă...iubire”.

2.
“La zi aniversară, Tavi a primit un dar, de care avea să-şi amintească mult timp şi să-i bulverseze întreaga existenţă. Printre alintările cu care îl obişnuise pe băiat, Aurora spusese aşa ca din întâmplare...
- Ştii tu ce eşti pentru mine? eşti...eşti un pariu câştigat. Surâsul malițios îi înghețase pe buze.
- Un ce? un pariu? ce prostie mai este şi asta? O cascadă de râs batjocoritor umpluse încăperea, iar în urechile lui Tavi, răsuna obsedant cuvântul pariu.
O privea consternat. Ar fi vrut să fugă, să se ascundă undeva unde să nu-l vadă nimeni şi să nu mai vadă pe nimeni. Toţi se uitau la el cu un fel de milă şi ironie, toţi au ştiut de pariu, dar nici unul nu s-a gândit să-l avertizeze pe băiat. Râdeau şi ţopăiau în ritmul muzicii, făcând parcă şi mai dureros efectul celor spuse de Aurora.        
O furtună de gânduri începuse să-i bântuie mintea lui aşezată şi clară. Se simţea nesigur, se simţea ţinta ironiilor tuturor. El care-i respectase pe toţi, repeta acum în neştire, de ce? de ce? de ce?
Se lumina de ziuă şi trenul cu care plecau prietenii veniţi de departe, era foarte devreme. Toţi se grăbiseră să prindă trenul, iar dintre ei, unul singur îl bătuse pe Tavy pe umăr şi-i spusese...
- Lasă bătrâne...aşa s-a călit oţelul, după care pufnise în râs şi se îndreaptase spre poartă. Tocmai sosise taxiul care-i ducea la gară, pe cei care erau consideraţi prietenii lui. La despărţire Aurora încercase să mai îndulcească puţin atmosfera, propunând să rămână totuşi prieteni. Doar nu era să se certe, pentru o glumă.
Fulgerele din privirea lui Octavian, o avertizaseră că era mai înţelept să plece cât mai repede. Doar mama lui Octavian era trează la acea oră şi-l privea cu multă luare aminte. Auzise discuţia dintre cei doi tineri şi râsetele celorlalti. Simţea fizic, durerea fiului său, rănit aşa de crunt de prima lui dragoste. Tavy s-a retras de la facultate, numai ca să nu se mai întâlnească cu aceea care şi-a bătut joc, de tot ce a avut el mai bun şi mai frumos, de iubirea lui sinceră.
O hepatită l-a ţinut un timp în spital apoi acasă, sub atenta îngrijire a părinţilor. S-a pregătit de o nouă admitere, în alt oraş. Din păcate şi-a pierdut, încrederea în fete. Cine ştie ce fată sinceră va avea de suferit, nefiind crezută de el, în urma acestui stupid joc al seducţiei”.