Lucian Blaga: „Hronicul şi cântecul vârstelor”

Horia Picu

Satul natal, anii copilăriei, anii de studiu fǎcuți din ce în ce mai departe de casă şi la şcoli din ce în ce mai performante, primele flirturi, căsătoria, anii primului război mondial, momentul Marii Uniri, studenţia la Viena şi multe alte episoade sunt evocate cu nemăsurat talent de scriitorul ardelean în opera autobiografică “Hronicul şi cântecul vârstelor”.

 Până la patru ani, Lucian Blaga n-a vorbit, dar “muţenia mea plutea oarecum în echivoc şi nu îndeplinea chiar în toate privinţele condiţiile unei reale muţenii, căci lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegătoare decât la alţi copii.”

Dincolo și totuși aici

Iulia-Maria Ciherean

       Domnul profesor Valentin Lupea ne propune  un nou volum de versuri intitulat ,,Dincolo de crepuscul”, un volum ce apare la editura prestigioasă eCreator din Baia Mare. 
       Prezenta carte debutează cu o confesiune proprie și sinceră a autorului, în care afirmă că: ,,În diferite momente ale vieții sale, orice om este, sau poate deveni poet, atunci când emoția puternică, acea stare de exaltare a inteligenței și-a întregii sale ființe, pune stăpânire pe el, făcându-l să se simtă mai presus decât starea lui obișnuită. […] Așadar, a fi poet, pe lângă capacitatea de a simți și de a fi mișcat de această simțire, este absolut obligatoriu de a avea și acel dar de a comunica emoția simțită și trăită, celor din jur.” Aceste gânduri ale autorului, ale domnului profesor, demonstrează și întăresc ideea de afirmare a unui poet, de a avea curajul să se deschidă în fața publicului, de a-și pune sufletul pe masă. 
        Poemul ,,Suntem noi, oamenii…” mi-a atras atenția prin profunzimea și adâncimea gândurilor asupra omenirii: ,,Suntem noi, oamenii,/ doar un vis,/ un vis complicat/ și fără sens?/ Mai există ceva/ în afară de noi/ în acest necuprins/ univers?” Sunt...

Poezia ca trecere spre infinit

Adriana Crăciun

Volumul „Dincolo de crepuscul” al lui Valentin Lupea, publicat la Editura eCreator din Baia Mare în 2025, se impune ca o construcție lirică de mare întindere, situată la intersecția dintre confesiunea intimă, reflecția filosofică și angajamentul civic. Cartea debutează cu un preambul teoretic, intitulat „În loc de cuvânt înainte”, în care autorul afirmă că poezia este în esență „transfigurare estetică” și totodată „o cale de cunoaștere spirituală a frumosului”, insistând asupra rolului liricului de a înfrumuseța realitatea brută, altfel „insuportabilă”. Această profesiune de credință trasează direcția întregului volum: poezia ca meditație, ca mijloc de autotranscendere și, nu mai puțin, ca instrument de confruntare cu precaritatea condiției umane.
Structura volumului este vastă și polifonică. Unele poeme respiră în registrul intim, familial, precum „La mulți ani, copila mea!”, unde tonul cald și confesiv trimite la un univers al tandreții părintești: „Noi, părinții tăi, îți dorim tot binele din lume, fata mea!”. Altele dezvoltă un filon filosofic, orientat spre întrebări metafizice, cum se vede în „Suntem noi, oamenii...”, acolo unde poetul își chestionează propria ființă: „Suntem noi, oamenii, doar un vis, un vis complicat și fără sens?”. Acest tip de întrebare, repetată obsesiv, dă volumului o tonalitate neliniștitoare, de interogație existențială.

Manifestul poetic al existențialității, în viziunea poetului Valentin Lupea, regăsit în: ,,Dincolo de crepuscul”

Gabriala Dimitriu

Cartea ,,Dincolo de crepuscul”, semnată de profesor Valentin Lupea, este tipărită în toamna anului 2025 la editura ECREATOR Baia Mare, sub îndrumarea atentă a domnului Ioan Romeo Roșiianu. 
Este o carte care ne va mângâia sufletul, poetul asumându-și creația poeziei ca fiind o formă de transcendență, ca un exercițiu al cunoașterii de sine și al dialogului cu cititorii și el însuși, dar și ca pe o necesitate existențială, menită să transforme realitatea brută, în frumusețe și sens al existenței noastre pe acest pământ. Astfel, încă din primele pagini, se instituie o relație de confesiune și de sinceritate între autor și cititor. Volumul: „Dincolo de crepuscul” se deschide cu un manifest poetic, un „cuvânt înainte” scris de autor, care trasează într-un rezumat al gândurilor, principiile estetice și spirituale care vor guverna întreaga carte. 
Titlul: „Dincolo de crepuscul” sugerează o trecere, o inițiere, o încercare de a pătrunde dincolo de limitele imediate ale realului. Dacă am compara Dexul cu interpretarea noastră interioară, cuvântul crepuscul (substantiv, genul neutru), se referă la lumina difuză, semiîntunericul de după apusul soarelui sau dinaintea răsăritului, fiind o perioadă de tranziție între zi și noapte, asemănătoare amurgului sau zorilor.

Valentin Lupea se teme să nu-și distrugă iluziile

Gelu DRAGOȘ

Charles Du Bos afirma că; „Poezia este încarnarea unei emoţii într-un limbaj”  iar sintagma ori butada „Românul s-a născut poet” este valabilă și-n ziua de azi. Întrebându-mă ce este poezia, aș răspunde că este o stare de grație și ea, poezia, nu poate avea o definiție clară, concisă, corectă fiindcă ea este limbajul celor ce nu și-au piedut inima și sufletul, este un „testament” în versuri, este arta de a pune în mișcare imaginația noastră, visele noastre, năzuințele noastre.
Poetul de peste Prut regretatul Grigore Vieru susține ”Nimeni nu ştie mai bine ca inima secretele creierului. Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii” și aș continua spunând că poezia este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte, a culminației lăuntrice, este uniunea realităţii cu idealul, în sufletul poetului, este arta de a face să intre marea într-un pahar, cerul într-o pictură, viața într-un vers și durearea într-o rimă.
Vasile Lupe,a care este cunoscut în primul rând în calitate de  istoric, eseist și critic literar consacrat, de certă valoare ne surprinde de data aceasta cu un volum de versuri fiindcă are ceva de comunicat, de spus lumii. De altfel Ungaretti explică că: ”Poezia nu poate avea decât o singură rațiune:...

Dincolo de crepuscul

Florin Dochia

Lirica interogativă a lui Valentin Lupea este semn al înţelepciunii judecăţii asupra rosturilor lumii de astăzi şi dintotdeauna. «Fi-va oare omul/ cea mai mare/ minune,/ dintre toate?/ Este el cumva/ măsura tuturor/ lucrurilor?» Invocarea personajelor apropiate sieşi şi a suferinţelor celor din jur, dă măsura implicării sociale artei de care autorul este convins că este nevoie cu prisosinţă. «Căutător rebel» fiind, «la braţ cu melancolia/ nopţilor de iarnă», seamănă metafore care să îmbogăţească imaginea lumii, naturii vii, dornic să rostească liber: «mă simt un poem/ dezbrăcat/ şi fără rime,/ convertit în credinţa/ vieţii ce vine.» Divinul, absolutul, chemarea iluziei, acel catharsis însoţit de un răspuns emoţional şi de o aşteptată eliberare a tensiunii sunt căi pe care poetul ne îndeamnă să le urmăm, căi ale artelor, eliberatoare, purificatoare. Ritmurile poemelor spre echilibru ne îndreaptă, spre participare la viaţa întregii naturi: «Îţi mai aminteşti, iubito,/ când alene poposeam,/ în nopţi calde de vară,/ la margine de lan,/ în marea cu maci roşii,/ ducând sufletului ofrandă,/ cu nostalgii în floare,/ în timp ce stelele/ cădeau pe ape,/ şi-n zări plângeau/ duios izvoare?» De citit pe îndelete, pe înserat sau în zor de zi...

Poezii de Lidia Popa

Lidia Popa

Mamei

Ești atât de frumoasă mamă, atunci
când luna lucește la tine în plete.
Atât de gingașă te asemeni gutuilor
de la ferești cu miros dulce și mângâietor.

Mâinile tale tremurânde împreunate în rugăciune
mi-au mângâiat creștetul în nopți de fierbințeală.
Iar glasul tău dulce mi-a fost călăuză pe drumul
înspre casă și curtea cu miros fraged de trifoi.

CÂND BASMELE DEVIN REALITATE

Iosefina Schirger şi Petru Ababii

FLUTURI DE DOR

Dimineaţa primul tău surâs devine soare
şi lumea mi se pare la loc dogoritoare.
Mi se întâmplă lucruri numai de tine ştiute:
inima mea nu mai vrea să asculte.
Ca să te-ascund mi-a trebuit un munte
de foi subţiri şi poezii absurde.
Acum eşti cartea mea de amănunte.

Nimeni nu ştie ce-i cu noi,
dacă venim sau mergem înapoi,
dacă e timp de pace sau război.
Aş vrea să vin la tine,
nu să mă pierd în ape,
Ofelie din Shachespeare
ce n-a mai vrut să scape.

Poezii de Daniela-Cristina Coste

Daniela-Cristina Coste

Cum?

Cum să mă dezîndrăgostesc de tine?
Când te-am privit în o mie de feluri, 
Când credeam c-avem aceleași destine,
Și-aceleași valori, dorințe, țeluri. 
 
Cum să pretind că nu te cunosc? 
Când încă îți caut ochii prin mulțime,
Când abia mă mai recunosc,
Și când speram că vom fi la înălțime. 
 
Cum să ucid ce simt? 
Când n-o s-apuc să te mai privesc,
Când știu că totu-i strâmb,
Și când doi ca noi nu se potrivesc.

Poezii de Gheorghe Apetroae d.l.B

Gheorghe Apetroae d.l.B

VITRALIU AUTUMNAL - ȘI IERI ȘI AZI, COPIII

*
Copiii, în cântările cu jocuri pe amurgurile în turcoaz,
de-atunci, roind și-acum, în trecere prin locuri tăinuite
cu îngeri serafimi, învolburând zenitul în frunze ruginii,
cu Pan, pândind pe nimfe ziua, sihlele păzind,
i-asculți, cântând din syrinx turmelor de cerbi și ciute...!
*
Și azi, petreci cu ei în cimbrul bolții toamnei, un recif
din zorii de sidef ai mărilor cerești smaralde-n văluriri
și țeși cu fir de sânge gros de aster, Lyrei, lungul voal
pe cerul adamit lazur, viole flori, în ametist regal,
covorul limoniu al vieții tale-n sfinte...

Povestiri cu Fata Pădurii şi Omu Nopţii

Alexa Gavril Bale

1.Io personal nu am văzut-o pe Fata Pădurii, m-am ferit să umblu nopatea pă unde umblă ea. Este o vale, o vălce, ce trece pă din sus dă Cionte, pe acolo se zâce, pă valea acee, că ar umbla Fata Pădurii. Pă bărbatu-mio, pă Alesa, fie iertat, l-o purtat într-o noapte tătă nopatea pă valea aceea, nu ştiu de unde venea, noaptea, şi când o trecut valea n-o mai ştiut unde-i, n-o mai cunoscut locul şi o umblat pân cimitirul de pe Sătunesc, pă imaş şi nu mai ştiu pă unde, cât că până-n ziuă l-o lăsat pă gunoi, pî vârvul gunoiului de la grajd de la noi, după şură, acolo s-o trezit dă capo, până-n ziuă când o clopotit de cinci dimineaţă. Când s-o băgat în casă, tăt sfârtecat şi zgâriet, lipit cu mol, era rupt de obosit. Şi nu o fost băută nimica de cu seară, să fi zis că l-o purtat horinca.

PĂLINCA

Milian Oros

Mitru,  prietenul meu de la țară, în fiecare an, toamna târziu, după ce fierbea pălinca, îmi trimitea și mie câte o jumătate de litru... „Așa, de cuștuluit”,  îmi spunea el de fiecare dată.
 Nefiind  băutor de pălincă, o făceam uitată pe vreun raft din bucătărie, urmând a-i veni  rândul cine știe când. Așa s-a întâmplat și anul ăsta cu „jumătatea”  adusă de nevastă-sa, Sabina, într-o sticlă de plastic.
În Ajun de Crăciun,  zărindu-mă prin curte, se apropie de gard și-mi zice:

POVESTE DE TOAMNĂ

Geta Palade

În seara aceea de septembrie, Lucian adormise târziu și supărat. În livadă se certase cu doi pui de Rândunică. Năzdrăvanii cățărați pe-o creangă de măr, se încăpățânau să nu ia parte la lecția de zbor a cărei învățătoare era chiar mama lor, Rica - Rândunica, cum obișnuiau, s-o strige păsările din livadă.
          - Dacă nu vreți să învățați să zburați, cum credeți voi, că veți putea, să ajungeți Rândunele? Se băgă în vorbă Lucian!
          - Asta le-am zis și eu! Se destăinui cu năduf mama celor doi puișori încăpățânați. N-o să vă pot duce cu mine în pădurea fermecată din ţările calde.

Dacă e septembrie, e toamnă!

Angela Burtea

Mi-a bătut septembrie în geam, deșteptându-mă. I-am zâmbit printre gene, sorbindu-i cu nesaț raza care privea complicitar spre chipul meu. I-am primit sărutul de mătase și-am dat binețe culorilor jucăușe din pletele-i nonconformiste. Am întins mâinile spre lumina diafană și-am prins în căușul palmelor poezia zorilor.
 Se lăsaseră la vale arșița și larma lui cuptor și-ncercam să calc prin roua altor dimineți, mai blânde și mai cuminți.

Mergeam în pasul lor, șoptindu-mi prin lacrima bucuriei că lumea nu se sfârșește odată cu mine și nici nu se îmbată văzându-mă împlinită.
Mi-am scuturat gândurile în pragul casei și le-am privit cum se rostogolesc, rotindu-se în cerc, îmbrățișând imaginar corola minunată a florilor târzii. Le-am cules nectarul, rujându-mă cu dulceața lor, și-am lăsat ca mireasma să mă-mpresoare, pentru ca eu să-mi port singură de grijă, fără a mai privi insistent spre cei care se erijau în puternicii vremurilor prezente.

VIEȚI DUBLE (fragment)

Caliopia Hodorogea

1

Cortina este lăsată şi reproduce, prin imagini stilizate, intrarea într-o gară. Se aude şuieratul unui tren, a cărui sosire este anunţată în difuzoare. Zgomotele care semnalează oprirea trenului. Douăsprezece bătăi ale unui ceas de catedrală. Pe o ușă laterală a sălii de spectacol intră, alergând speriată, Sonia (tânără: 25-30 de ani). Din sens opus îşi face apariţia Eduard, actor în vârstă, îmbrăcat în haine de cerşetor, cu barbă, mustaţă şi păr zburlit şi neîngrijit, în mână cu un cuţit mare de bucătărie. Acesta încearcă s-o prindă pe Sonia. De după cortină, „din gară”, iese Robert Vaida-Moruzi, un bărbat de 40-45 de ani, cu o geantă de voiaj în mână (spate), obosit, dar cu o undă de emoţie în expresia feţei.

Necazuri înnotătoare

Flora M. Stănescu

Un inspector financiar intră într-un restaurant pe care-l suspecta de ceva timp de unele nereguli. Se așezase la masă, aștepta deja de un sfert de oră, iar ospătarii spuneau bancuri undeva într-un separeu, după cortină. Răsfoia o revistă pe care o citise și recitise dar, nici un ospătar nu se sinchisea de el. Un om beat criță vine și se așează la masa lui, neinvitat.
B- Mă nene, eu când vreau să citesc, stau acasă și mă așez în pat și știi ceva? Numaidecât mă ia somnul.
I – Da? Și ? Uite că pe mine nu mă ia somnul.
B – Aha, d-aia-ți pierzi timpul pe aici, sau vrei să agăți pe cineva ?
I- Da, vreau să-l agăț pe chelner, că-l aștept cam de mult…
B – Aoleuuu! Bre, mata ești din ăiaaa…
I – Dumneata de ce bei așa mult ? Uite în ce hal ești…

Circularitatea marilor romane rebreniene

George PETROVAI

    Se știe foarte bine, de către critici și istorici ai culturii în primul rând, că orice mare artist (scriitor, pictor, sculptor, muzician, arhitect) nu doar că are perioade faste (de mare inspirație), când produce opere remarcabile cu o relativă ușurință, urmate de perioade mai puțin faste pentru calitate (nu și pentru cantitatea comercială), dar și că toți oamenii de cultură cunosc acele săptămâni și luni de secătuire spirituală, când au nevoie de odihnă prin călătorii, discuții energizante și lecturi relaxante, întru refacerea magicului fond inspirațional.
    De pildă, uriașa Comedie umană a lui Honoré de Balzac, părintele romanului modern, cuprinde „optzeci și patru de romane sau de nuvele terminate din cele o sută treizeci și șapte proiectate” (Gaëtan Picon în Histoire des littératures), între acestea fiind câteva capodopere incontestabile (Eugénie Grandet, Moș Goriot, Iluzii pierdute), romane „de căpătâi” pentru alți scriitori (Istoria celor treisprezece, carte pe care Mateiu I. Caragiale se pare că o știa pe dinafară, Crinul din vale care, ne spune Haralambie Grămescu în amplul Tabel cronologic al romanului Femeia de treizeci de ani din ediția 1974, „îi va sluji lui D. Bolintineanu atunci când va scrie unul dintre primele romane românești, Elena),

Omul și scriitorul Ion Luca Caragiale (IV)

George PETROVAI

4.Dialog imaginar cu Ion Luca Caragiale 

Eu: Maestre, sunteți un clasic al literaturii române (alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă și Ioan Slavici, ca să numesc doar marii scriitori ai respectivei perioade, care astăzi alcătuiesc mult simplificata materie obligatorie pentru bacalaureat), așa că eu, absolventa Facultății de Pedagogie și Psihologie din Baia Mare și cu o lucrare de licență axată pe copilăria reală și pe cea din literatura universală (inclusiv din opera dumneavoastră), doresc foarte mult să-mi răspundeți la câteva întrebări, poate nițel incomode, însă inevitabile pentru toți aceia care ar vrea să-l cunoască pe omul Caragiale, dimensiune ignorată sau foarte puțin evidențiată în scrierilor criticilor de meserie. 
Ion Luca Caragiale: De acord, din următoarele două motive: (a)Nimic din ceea ce vă interesează pe voi, oamenii ultramașinistului secol 21, pentru mine nu prezintă pic de interes, căci Solomon spunea cu mii de ani în urmă că „nu este nimic nou supt soare” (Eclesiastul 1/9), iar prietenul Eminescu a adăugat că „Toate-s vechi și nouă toate”; (b)Pentru mine nu mai există noțiunea de „întrebări incomode”.