Personajele: Călugărul, Femeia cu ochii verzi, Cerşetorul, Adam şi Eva.

Actul I

Decorul: Un parc în care se află din loc în loc câteva sălcii şi câteva bănci. Pe fundal se poate observa imaginea unei biserici.

Scena I

Călugărul: (Călugărul se plimbă prin parc. Se opreşte în faţa bisericii şi îşi face cruce.): Îţi mulţumesc, Doamne, că nu te-ai scârbit de mine, de mine cel care a întors spatele  luminii şi a trăit după legile acestei lumi! (Face câţiva paşi.) Mi-e silă de mine! (Mai face câţiva paşi.) Cum de nu Te-ai depărtat de mine? (Se apropie de o bancă şi se aşază.)

Am trăit ani de zile în mocirlă. Aş putea spune că totul mi s-a tras de la o femeie. Frumoasă femeie! Avea nişte ochi mari şi verzi ce-ţi invadau fiinţa. Lumina lor te mistuia şi totuşi nu puteai fugi. (Priveşte spre sălcii.) Sălcile! (Se ridică şi se apropie de o salcie pletoasă. Rupe o ramură şi o priveşte cu atenţie.) A înverzit salcia! Vine primăvara! (Se întoarce pe bancă mângâind ramura de salcie.) Avea ochii verzi, foarte verzi! Atâta verdeaţă curgea din ochii ei, încât îţi părea că te îneci într-o mare de sălcii plângătoare. Ochii ei erau însăşi primăvara, dar lumina lor se pierdea în pletele negre ce-i curgeau peste umeri ca un văl misterios al unei nopţi fără de sfârşit. Ce departe mi se pare totul! Eu slujeam în această biserică. Eram fericit sau aşa credeam eu cel puţin. Toată viaţa mi-am dorit să aduc slujbă lui Dumnezeu şi El m-a învrednicit să mă bucur de acest lucru. Oricine bătea la poarta bisericii în care slujeam afla un sprijin. Toate acestea au încetat într-o primăvară. Totul în jur sălta de viaţă, de bucuria reanaşterii, numai eu începeam să-mi sap propriul mormânt. (O clipă e linişte.) În biserică a intrat ea, femeia cu ochii verzi. S-a apropiat de altar şi eu am ieşit în întâmpinarea aproapelui ca de fiecare dată. A venit să aducă un pomelnic pentru cei morţi. (În parc îşi face apariţia femeia cu ochii verzi. Călugărul se ridică speriat de pe bancă.) Tu aici, femeie?

Femeia cu ochii verzi: M-ai chemat?

Călugărul: Nu, nu te-am chemat! Eu fug de tine. Acum când sunt la un pas de a-mi regăsi liniştea apari din nou ca să mă tulburi.

Femeia cu ochii verzi (apropiindu-se de călugăr): Cum ai putea să fugi de tine însuţi? (Îl ia de mână.) Prin mine te poţi redescoperi.

Călugărul (trăgându-şi mâna): Nu! Aşa am crezut cândva. Te credeam primăvara vieţii mele. Ochii tăi erau Edenul ce mă elibera de pământul ce atârna ca un bolovan la picioarele mele.

Femeia cu ochii verzi (Îl ia din nou de mână.): Încă mai poţi avea Edenul mult visat.

Călugărul (trăgându-şi mâna): Nu! Tu eşti iadul vieţii mele!

Femeia cu ochii verzi: Ce cuvinte grele! Nu uita că ţi-a plăcut să alergi în căutarea ţigăncii, dar mereu ai băut prea multă cafea şi te-ai rătăcit. Eu am încercat să te ajut, dar tu te închideai în colivie şi aşteptai firmituri de primăvară. Aşa nu poate să lumineze soarele şi să-ţi încălzească grădina.

Călugărul (apropiindu-se de biserică): Doamne, ce dor îmi este de Tine! Ce dor îmi este să-Ţi slujesc la Sfânta Masa, să mă las pătruns de cântarea liturgică! (Cade în genunchi.) Îţi mulţumesc că nu te-ai depărtat de mine cel ticălos şi ai răspuns cererii mele. Mi-ai dat voie să-Ţi pot sluji din nou.

Femeia cu ochii verzi (Se apropie de călugăr şi îl ridică): O să slujeşti iarăşi? Toţi te-au crezut mort ani la rând, iar acum că ai apărut ca un amnezic după perioada de întunecime a minţii, te-au repus în funcţie.

Călugărul: Ce-ţi pasă ţie?

Femeia cu ochii verzi: Îmi pasă, pentru că eşti al meu. Eşti al meu din momentul în care ai acceptat să citeşti pomelnicul. (Îl ia de mână şi îl trage spre o bancă. Se aşază amândoi pe bancă.) Îţi aminteşti?

Călugărul: Îmi amintesc. Erau mulţi, prea mulţi morţi! Morţii erau pe zi ce trecea tot mai mulţi, iar cei vii rămâneau din ce în ce mai singuri. La un moment dat tu ai rămas singura fiinţă în viaţă. Da, ai venit la biserică cu un pomelnic. Îl mai am şi acum. Se caută prin buzunare. Nu-l găsesc. Nu mai ştiu în ce buzunar l-am pus.

Femeia cu ochii verzi: S-a pierdut din nou. I-am spus să nu se uite înapoi, dar el s-a uitat şi a rătăcit iarăşi ţiganca.

Călugărul: Cum puteam să nu mă uit înapoi? Să las ochii aceştia verzi pradă întunericului?

Femeia cu ochii verzi: Te-ai întors şi ai pierdut. Te-ai pierdut pe tine.

Călugărul: M-am pierdut pe mine?

Femeia cu ochii verzi: Da, pe tine!

Călugărul: Orfeu a pierdut-o pe Euridice când a privit în urmă.

Femeia cu ochii verzi: Orfeu s-a pierdut pe sine, şi-a pierdut dragostea, sensul vieţii sale. A rămas pustiit şi înconjurat de umbre.

Călugărul: Eu m-am pierdut pe mine?

Femeia cu ochii verzi: Te-ai pierdut pe tine.

Călugărul (Sărind în picioare.): Nu, nu e adevărat! Tu erai cea pierdută. Erai singură printre umbre! Ai venit cu un pomelnic la biserică şi m-ai găsit pe mine.

Femeia cu ochii verzi: Unde e pomelnicul?

Călugărul (căutând prin buzunare): Nu mai ştiu. L-am pus undeva, dar nu-mi amintesc.

Femeia cu ochii verzi: Nu-ţi aminteşti?

Călugărul: Nu.

Femeia cu ochii verzi: Totuşi crezi că eu am adus cândva un pomelnic la biserică?

Călugărul: Cine eşti tu?

Femeia cu ochii verzi: Cine crezi că sunt?

Călugărul (pe o altă bancă, în apropiere): Cândva credeam că eşti primăvara veieţii mele. Odrăsleam în fiecare clipă, pe urmă culegeam fiecare mugur, fiecare mlădiţă şi ţi-o dăruiam. Eu rămâneam sterp, cu toate că munceam, musteam a rod, în timp ce tu înfloreai primind frunzele mele. Când m-am trezit eram gol în mijlocul unei naturi vitrege ce mă privea cu asprime, însă tu erai bogată şi artificială. Ochii tăi înşelători se ascund în spatele unei primăveri artificiale.

Femeia cu ochii verzi: Nu îţi aminteşti nimic şi confunzi lucrurile. Pomelnicul a rămas la mine. (Scoate o coală de hârtie din poşetă.)

Călugărul: Nu vreau să văd, nu vreau să aud!

Femeia cu ochii verzi (Se ridică de pe bancă şi se apropie de călugăr.): Poftim! (Se aşază pe banca lui.)

Călugărul (Citeşte pomelnicul rar şi melodios.): Simion, Simion, Mărie, Mărie, Mihai, Mihai. Sunt perechi. Ilinca, Ilinca Ilinca, Ilinca. Se dublează.

Femeia cu ochii verzi: Nu înţelegi, tu!

Călugărul (ridicându-se de pe bancă): Ba da, înţeleg! Acum înţeleg!

Femeia cu ochii verzi: Ce înţelegi?

Călugărul: Tu ne eşti femeia mea cu ochii verzi!

Femeia cu ochii verzi: Priveşte-mă!

Călugărul: Nu, nu eşti ea! Ea e moartă. A murit în braţele mele.

Femeia cu ochii verzi: Îşi aminteşte. Cred că începe să-şi amintească.

Călugărul (Se aşază pe bancă.): Ne-am iubit mult. Am întâlnit-o într-o iarnă. Mergea desculţă pe zăpadă. Picioarele-i erau roşii, dar ea nu se plângea. Trecea pe strada mea. Am oprit-o din drum şi am rugat-o să-şi pună talpa piciorului peste încălţămintea mea şi să nu mai simtă gerul. M-a ascultat. Atunci i-am zărit ochii. Avea ochii verzi la fel ca ochii tăi. Aş fi dorit să-i culeg o floare şi să i-o prind ca pe o stea în păru-i negru, dar în jur erau doar flori de gheaţă. Mi-a zărit privirea ce căuta o steluţă şi-a început să zâmbească. Fulgii de zăpadă m-au ajutat. Au început să zboare prin văzduh în timp ce eu căutam steluţa salvatoare şi i-am împodobit părul. Era aşa de frumoasă, încât am cerut-o de soţie. Ea era săracă, eu eram din neam bun şi mai aveam câteva luni până ce terminam Institutul Teologic. Familia mea a respins-o, însă eu am luat-o în braţe şi am fugit cu ea în lume. Of, ochii aceia ce păreau să aducă primăvara iarna mi-au pătruns atât de adânc în suflet, încât am uitat de toate. Am găsit adăpost în casa unei femei bătrâne. Sătenii ocoleau acea casă numind-o blestemată. Eu nu credeam acest lucru. Am trăit acolo câteva luni. Am trăit acolo până ce ea m-a părăsit. A plecat printre umbre încercând să aducă pe lume un copil.

Femeia cu ochii verzi: Un copil?

Călugărul: Un copil pe care am refuzat să-l văd. Un copil ce mi-a răpit tot ceea ce am iubit mai mult.

Femeia cu ochii verzi: Ce ai iubit mai mult? Pe Dumnezeu sau o femeie cu ochii verzi?

Călugărul: Am greşit. Am iubit făptura, am iubit profanul şi am uitat o clipă de tot ceea ce este sacru. Mi-am părăsit familia pentru o bucată de lut, am uitat să-L pun pe Dumnezeu pe primul loc pentru o clipă de nebunie ce mi-a răscolit sufletul.

Femeia cu ochii verzi: Iarăşi greşeşti.

Călugărul: Cine eşti tu? De ce mă cunoşti aşa de bine?

Femeia cu ochii verzi: Ar trebui să te cunosc, dar e greu! E greu, pentru că nici tu nu te cunoşti pe tine.

Călugărul: Să mă cunoşti, tu?

Femeia cu ochii verzi: Da, eu!

Călugărul (privind-o atent): De unde te cunosc?

Femeia cu ochii verzi: Am venit să aduc un pomelnic.

Călugărul: A, de aici mi se trage! Ai furat ochii unui mort şi ai venit la mine cu un pomelnic. O clipă am crezut că eşti ea. Iertare! Eşti o femeie oarecare, o femeie cu ochii verzi ce a venit la biserică cu un pomelnic.

Femeia cu ochii verzi: Nu sunt o femeie oarecare. Am ochii ei, ochii celei ce ţi-a pătruns sufletul, ochii celei pentru care ai alergat la râul Styx ce înconjura pământul cu ape noroiase şi l-ai rugat pe Caron să te ducă la Hades după Euridice a ta.

Călugărul: Nu, nu am făcut acest lucru! Eu sunt creştin! Pe urmă cine ţi-a spus ţie aceste istorii? De unde cunoşti tainele sufletului meu?

Femeia cu ochii verzi: Baba, baba aceea de care fugeau toţi sătenii.

Călugărul: Vrăjitoarea aceea bătrână? Ea e vinovată că am alergat după umbre şi am ridicat ochii cu ură spre cer.

Femeia cu ochii verzi: Fiecare este răspunzător de faptele lui. Tu ai ales să locuieşti la acea bătrână ocolită de toţi. De ce o acuzi? E nedrept! Pe tine trebuie să te acuzi.

Călugărul: Ai dreptate. În încercarea de a fi fericiţi ne pierdem pe noi înşine şi căutăm în afara noastră vinovaţi. Uite, e aşa ca într-un cerc! Omul se roteşte în jurul proprie-i axe, dar când păşete dincolo de orbită se pierde pe el însuşi. (Se ridică de pe bancă şi se roteşte până ce cade pe iarbă. Femeia cu ochii verzi se apropie să-l ajute. Îl ia de mână să-l ridice.)

Călugărul: Şi tu eşti o femeie cu ochii verzi, dar nu eşti ea. Nu ai cum să fii ea! Tu eşti mult mai tânără. Eşti cea care mi-ai tulburat liniştea aducându-mi în urmă cu trei ani, într-o primăvară, un pomelnic. Da, cei de pe pomelnic erau ... Doamne, păreau părinţii, bunicii, străbunicii, sora mea şi ea! (Se ridică.) Ai venit să mă tulburi! A aflat baba că m-am călugărit şi te-a trimis pe urmele mele. M-ai găsit şi m-ai depărtat trei ani de Sfântul Altar. Acum că m-am regăsit, ai revenit. Ce mai vrea baba aceea de la mine?

Femeia cu ochii verzi: Ţi-a oferit cafea şi tu ai băut prea multă, pe urmă te-ai pierdut. Nici acum nu ţi-ai revenit pe deplin. Nici acum nu poţi să ghiceşti ţiganca.

Călugărul: Pleacă la baba ta şi lasă-mă!

Femeia cu ochii verzi: Baba nu mai este, a murit.

Călugărul: A murit? Acum s-a dus totul pe apa sâmbetei, orice legătură cu ceva ce am refuzat să aflu.

Femeia cu ochii verzi: Da, a murit!

Călugărul: Şi tu i-ai luat locul. A furat baba ochii cei verzi ai soarelui meu şi ţi i-a dat ţie.

Femeia cu ochii verzi: Nu a furat nimic.

Călugărul: Pleacă! Vreau să stau liniştit!

Femeia cu ochii verzi: Acum o să plec, dar o să ne reîntâlnim curând.

(Femeia cu ochii verzi pleacă.)

Călugărul: Acum e linişte. Sunt doar eu şi sălciile acestea atât de dragi mie. O să mă duc în biserică să mă rog. Voi găsi cumva o cale de împăcare cu mine.

 

Scena II

 

Cerşetorul (Ajunge în parc şi se aşază pe o bancă.): Nu-l zăresc niciunde pe călugăr. Probabil e în biserică la rugăciune. O să aştept aici. Sigur o să vină în parc după slujbă şi o să primesc o bucată de pâine. (Sare pe bancă cu picioarele.) O râmă! Ce mă fac? Ce urâtă este! E bine că nu m-a observat. Se târăşte cu gândul să străpungă totul în cale ca un burghiu înroşit în foc. Se freacă de un picior al băncii. Dacă reușește să-l străpungă și mă va doborî la pământ? Dumnezeule! Aș fi o victimă sigură. S-ar cuibări la mine în suflet, l-ar săgeta precum săgetează pământul. Câtă putere are această târâtoare! Face galerii în pământ și adună toate substanțele hrănitoare din drumul său. Dacă ar pătrunde în trupul meu? Ar ataca ochii prima dată? Da, ochii! M-ar depărta de lumină ca mai apoi să mă soarbă picătură cu picătură. Ce face? (Cerșetorul cum se afla pe bancă în picioare, se lipește de spătarul acesteia și banca se răstoarnă, iar el cade lângă râmă.) Nu, e prea mult! (Se târăște în șezut în timp ce râma îl urmează.) Stai departe de mine! Nu te apropia! Tu ai trântit banca, ca să te desfătezi cu trupul meu obosit. Să știi că nu prea ai ce să mănânci. E numai amărăciune în el. Lasă-mă! Pleacă! (Se târăște, iar râma îl urmează.) De ce nu înțelegi că nu vei găsi nimic care să-ți satisfacă nevoile? Uite, nici pâine nu am mai mâncat de douăzeci și patru de ore. Sunt sec. Sau ție îți plac lucrurile seci la desert? (Râma îl urmează.) O baltă! Dacă aș atrage-o spre apă, poate mă lasă în pace. Îmi amintesc că într-o dimineață, după o ploaie zdravănă, s-a umplut suprafața pământului de râme. M-am trezit în mijlocul lor în graba mea spre serviciu. Am început să strig după ajutor, dar toți mă ocoleau. Oamenii treceau grăbiți pe lângă câmpul meu de bătălie și eu eram asemenea lui Pașa Hassan, în timp ce râmele deveneau gigantice. Am rămas fără haine. Râmele s-au lipit de pantofii mei, de pantalonii mei, de cămașa mea. M-am debarasat de ele. Le-am cedat atacatorilor. A fost o dimineață crudă pentru mine. Oamenii treceau în grabă pe lângă mine speriați de o așa priveliște. Eu încercam să scap de târâtoarele ce doreau să-și facă culcuș în interiorul trupului meu. Nu-mi amintesc cum am scăpat. La un moment dat am căzut într-o baltă și râmele au început să se urce pe mâinile mele, pe picioare, pe cap, pe față. Eram a lor. Nu mai aveam nicio scăpare, când lângă mine a oprit o mașină, pe urmă m-am trezit pe un pat de spital. La serviciu nu m-a mai primit după ce am părăsit spitalul. Am încercat să găsesc un alt serviciu, dar mă loveam de uși închise. Cu timpul am ajuns pe străzi. (Ajunge lângă o băltoacă.) Acum o s-o prind în capcană. Am adus-o lângă apă. O las aici și fug. (Râma nu se lasă captivă bălții și îl urmează.) Se pare că atât mi-a fost. E o râmă inteligentă. Știe ce dorește. Nu înțelegi? Nu găsești nimic bun la mine! (Ajunge lângă niște ierburi înalte și dă peste un melc.) Melcul! Atâta mi-a fost! Și acesta vrea să se lipească de mine ca de o casă de calcar. Doamne, cum o să scap? (Încearcă să se ridice, dar zărește un șarpe.) Ș, ș, șarpele! O să mor înveninat! Poate se va otrăvi și râma ce va săpa galerii prin trupul meu. (Cade între cele trei târâtoare.) Lăsa-ți-mă! Nu veți găsi nicio dulceață în mine! Nimic bun nu veți găsi în acestă făptură ce se târăște asemenea vouă!

 

Scena III

 

Călugărul: De ce nu ar afla nimic bun în tine? Eu găsesc numai lucruri bune.

Cerşetorul: Părinte!

Călugărul: Ce e cu tine fiule?

Cerşetorul: Salva-ți-mă, părinte! Târâtoarele vor să mă alunge de la fața pământului.

Călugărul: Nu mai e nicio târâtoare! Uite! Sunt departe.

Cerşetorul: Au plecat că v-au văzut pe dumnevoatră.

Călugărul: Nu se tem de mine. Și eu aveam fobie de tot ceea ce se târăște în copilărie.

Cerşetorul: Și dumneavoatră?

Călugărul: Și eu sunt un om neputincios.

Cerşetorul: V-am căutat.

Călugărul: Iată-mă!

Cerşetorul: Cu ce v-aș putea ajuta astăzi, ca să primesc o bucată de pâine?

Călugărul: O să-ți aduc o pâine și puțină apă. Zilnic o să primești pâine și apă. Tot ce trebuie să faci este să păzești biserica și să nu mai lași să intre în biserică nicio femeie cu ochii verzi.

Cerşetorul: O să păzesc biserica! Ce frumos! Toți ce doresc să treacă de poarta bisericii, trebuie să treacă întâi de mine.

Călugărul: Doar femeile cu ochii verzi!

Cerșetorul: Da, părinte!

(Călugărul pleacă. Cerșetorul se așează lângă biserică ca să o păzească.)

 

Scena IV

 

(Un bărbat și o femeie se apropie de biserică.)

Cerșetorul: Miluiți-mă!

Femeia: Am un măr.

Cerșetorul: Eva!

Femeia: Da, Eva mă numesc! De unde îmi cunoști numele?

Cerșetorul: Din Sfânta Scriptură. Ești cea care a ascultat de șarpe. Da, șarpele te-a trimis cu acest măr la mine. Vrea să mă prindă în capcană. Îi cunosc viclenia.

Eva: Nu sunt aceeași Evă. E doar o coincidență de nume.

Cerșetorul: Ești Eva care oferă mărul la îndemnul șarpelui. Nu doresc mărul. Nu mai doresc nimic.

Bărbatul: Să mergem la călugăr! Lasă-l!

Cerșetorul: Eu sunt paznicul acestei biserici. O să-l anunț că doriți să vorbiți cu el.

Bărbatul: Tu, paznic? De când?

Cerșetorul: De astăzi. Pe cine anunț? Pe Eva și pe?

Bărbatul: Adam.

Cerșetorul: Da. Era de așteptat. Și se mai scuza că e doar o coincidență de nume. Poate primesc și bucata de pâine promisă.

(Cerșetorul pleacă urmat de Adam și Eva.)

 Actul II

 

(Decorul: Interiorul unei biserici.)

(Călugărul, Adam și Eva stau pe scaune în biserică și discută.)

Adam: Trebuie să mărturisesc ceva care mă frământă de foarte mult timp.

Călugărul: O să o rog pe Eva să ne lase singuri.

Adam: Nu este necesar, părinte. Ea cunoaște toate frământările mele.

Călugărul: Te ascult.

Adam: Cu mulți ani în urmă am înfiat un copil, un băiat, de la o femeie ce stătea la marginea satului în care am locuit atunci. Era o femeie respinsă de toți. Mulți spuneau că se ocupă cu lucruri necurate.

Călugărul: Un copil? De la o femeie rea?

Adam: Nu ne-a binecuvântat umnezeu cu un copil și acel copil era portița noastră spre lumină. Nu era al femeii ce locuia la marginea satului, ci al unei tinere ce a murit la naștere.

Călugărul: Și tatăl natural al copilului?

Adam: Nu a dorit să-și vadă copiii după ce a aflat de moartea tinerei și a plecat în lume.

Călugărul: Copilul.

Adam: Copiii. Erau gemeni, un băiat și o fată.

Călugărul: Și fata?

Adam: Femeia a spus că o să fie fata ei.

Călugărul: Unde e copilul ce l-ați înfiat?

Adam: Nu știm. L-am pierdut când a împlinit paisprezece ani. L-am dat la școală la oraș și de atunci nu mai știm nimic despre el. L-am lăsat într-o excursie și nu s-a mai întors acasă. L-am tot căutat. Au trecut șase ani de atunci.

Eva: Nu trebuia să-l lăsăm singur. Acum suntem noi singuri, fără sprijin la bătrânețe.

Adam: Eu nu am înfiat acel copil, ca să mă folosesc de el la bătrânețe, ci să-i dau o șansă la fericire.

Călugărul: S-a pierdut.

Adam: Da, s-a pierdut.

Călugărul: Trebuie să-l găsim!

Adam: Unde?

Călugărul: Nu știu. Trebuie să îl căutăm pretutindeni.

Eva: Ți-am spus că am făcut bine să venim la biserică. Părintele o să ne ajute.

 

Scena II

 

Cerșetorul (intrând în biserică): O femeie cu ochii verzi insistă să vă întâlnească.)

Călugărul: O femeie cu ochii verzi? Nu! Nu doresc să ascult mărturisirea niciunei femei cu ochii verzi.

Eva: Poate este ea.

Adam: Care ea?

Eva: Sora copilului. Ea avea ochii verzi.

Adam: Să o primim, părinte! Biserica este deschisă pentru toate făpturile cu suflet bun.

Călugărul: Femeile cu ochii verzi nu au suflet. Ele te abandonează atunci când soarele surâde mai puternic. Să plece!

Eva (apropiindu-se de cerșetor): O să vin să vorbesc cu ea.

Cerșetorul: Cum doriți.

Eva (Îl trage de mânecă pe cerșetor și îl privește în ochi.) Cine ești tu?

Cerșetorul: Un cerșetor.

Eva: Cine ești?

Cerșetorul: Un cerșetor.

Eva: Nu! Cine ești?

Cerșetorul: Un om al nimănui.

Eva: Ochii tăi! Adam!

Adam: Da!

Eva: Copilul!

Adam: Care copil?

Eva: Copilul nostru.

Cerșetorul: Mama și-a recunoscut fiul.

Adam: El să fie oare?

Eva: Cine ești?

Cerșetorul: Cel crescut de Adam și Eva, pierdut și regăsit, cel care cerșește lumină de la propriul tată.

Adam: Fiule! (Îl ia în brațe.)

Eva: De ce ne-ai părăsit?

Cerșetorul: Nu v-am părăsit. Vă urmăream pas cu pas. Erați bine. Nu era timpul să vă reîntâlnesc. Am găsit ceva pierdut și am plecat un timp departe.

Eva: Ce ai găsit?

Cerșetorul: O soră.

Adam: Cum ai găsit-o?

Cerșetorul: Am plecat în excursie, dar drumul mi-a fost curmat de un accident. O femeie a fost lovită de o mașină. A staționat și autocarul în care mă aflam. Am coborât și m-am apropiat de acea femeie. Ea m-a privit și mi-a spus că mă simte. Știe că sunt fratele fiicei ei. Nu putea să moară fără să mă întâlnească. Știa că a greșit despărțind o soră de un frate.

Eva: Acum avem doi copii.

Cerșetorul: Da, însă noi avem doi tați, unul care ne primește cu brațele deschise și altul care refuză să vadă dincolo de imaginea zugrăvită pe pânză.

Eva: Imaginea zugrăvită pe pânză?

Cerșetorul: Da. (Se apropie de o icoană.) E o imagine cu o femeie ce ține un prunc în brațe.)

Eva: E Măicuța Domnului!

Cerșetorul: E ceea ce e dincolo de chipul țesut.

Adam: Să mergem acasă!

Cerșetorul: Încă nu a venit vremea. O să vă caut curând. Mergeți în pace. O să vin la voi în prag grabnic.

Eva: Te așteptăm!

Adam: Să nu zăbovești prea mult!

Cerșetorul: Imediat ce-mi termin misiunea de la poarta bisericii.

(Adam și Eva pleacă.)

 

Scena III

 

(Călugărul se apropie de cerșetor. Îl atinge. Îi atinge fața.)

Cerșetorul: Căutați ceva părinte?

Călugărul: Lumina aceea de care îmi vorbeai. Lumina pe care am refuzat să o văd ani de zile.

Cerșetorul: Ce lumină, părinte?

Călugărul: Când eram copil desenam. Îmi plăcea să desenez. Făceam chipuri de oameni, dar oamenii mei de pe hârtie nu zâmbeau. Într-o zi un copil mai mare mi-a furat picturile și mi-a deformat toți oamenii. Le-a pus un rânjet straniu. Am început să plâng. Toată munca mea a fost compromisă. Supărat am început să rup picturile și să le arunc într-un pârâu. Fiecare bucată părea o ființă ce mă privea cu un zâmbet sfidător. Nu, nu am reușit să văd dincolo de linile ce le-a conturat chipul. Picturile mele nu au primit suflet. Mai mult decât atât, le-am abandonat. (Cade pe un scaun.) Le-am abandonat.

Cerșetorul: Ați putea începe să pictați iarăși. Niciodată nu este prea târziu.

Călugărul: Ai dreptate. O să încep cu tine.

Cerșetorul (zâmbind): Nu cred că voi arăta prea frumos pe hârtie.

Călugărul: Nu ai idee ce frumos ești! (Se apropie de el și îi privește fața.)

Cerșetorul: Ei?

Călugărul: Sunt eu în tinerețe!

Cerșetorul: Cine?

Călugărul: Fața ta îmi amintește de mine la douăzeci de ani. Da, văd lumina ce am rupt-o cândva bucăți!

Cerșetorul: Lumina?

Călugărul (Îl ia în brațe.): Iartă-mă, fiule!

Cerșetorul: Acum bătrâna și mama se pot odihni.

Călugărul: Unde e sora ta?

Cerșetorul: E femeia cu ochii verzi ce nu are voie să calce pragul cestei biserici.

Călugărul: Femeia cu ochii verzi?

Cerșetorul: Da, ea.

Călugărul: Spune-i să intre din nou în viața mea!

Femeia cu ochii verzi: M-ai chemat?

Călugărul: De multe ori, însă mi-a fost teamă, mi-a fost teamă de mine și nu am îndrăznit să privesc verdeața ce-mi zâmbea luminndu-mi calea.

Femeia cu ochii verzi: Acum a ghicit țiganca.

(Călugărul îi ia de mână pe cei doi, pe urmă îi îmbrățișează.)

Călugărul: Copiii mei!

Copiii: Tată!

Cerșetorul (către sora lui): Să mergem!

Călugărul: Mă părăsiți?

Femeia cu ochii verzi: Niciodată!

Cerșetorul: Sunt doi bătrâni ce ne așteaptă. Tu ești călugăr. O să venim zilnic să te întâlnim.

Călugărul: Aveți dreptate! Mergeți în pace!

(Copiii pleacă.)

 

Scena IV

 

Călugărul: Cine sunt eu? Cine sunt eu, Doamne? Cine sunt? Am alergat de atâte ori pe drumuri pline de lumină și m-am trezit de tot atâte ori cum înotam desculț prin noroi. Cine sunt eu? De unde vin? Mi-am pus mereu aceeași întrebare. Cine sunt? De unde atâta venin acumulat din goana după soare? Și n-am răspuns, căci nu am știut de când am început să-mi târăsc pasul și nici Tu, Doamne, nu mi-ai spus, cum să cobor în mine, ca să urc și-am continuat să mă întreb, cine sunt eu? Cine sunt? E trist. Am ridicat o mână. Am privit cinci ramuri ce se-nălțau sperând că vor atinge soarele. Toate erau ramurile aceluiași copac, unele mai înalte, altele mai scunde, unele mai îndesate, altele mai subțiri. Toate, da toate, aveau aceeași mamă. Problema era că nu semănau între ele. Și totuși aveau ceva comun. Toate ramurile își înălțau privirea către soare. Și totul a-nceput c-un răsărit de soare. Omul stătea ascuns undeva, în spatele unei umbre care-l proteja și aștepta să bată la poarta vieții. Pe urmă, pe urmă m-am speriat de o omidă. Se târa pe o ramură a copacului meu și mi-a mâncat o frunză. Așa se întâmplă de câte ori cazi. Te împiedici de o târâtoare și crezi că toate drumurile au ajuns la o fundătură. Nu ai răbdare să privești dincolo de chipul omidei ce ți-a furat o frunză. Dacă privești cu atenție omida ce ți-a furat frunza poți observa fluturele ce așteaptă să-și ia zborul. Ajungi să fugi de târâtoare de câte ori te împiedici de o piatră și refuzi să observi verdele fluturelui ce ți-a gustat frunza. O, Doamne! Prea mult am fugit. Câteodată mi-e așa de dor de Tine! Mi-e așa de sete de Tine! Pe urmă cad într-o amorțire și uit de toate. Așa e omul. Uită și se pierde printre lucruri de nimic. Poate se redescoperă târziu, când nu mai are nicio zi întreagă să se bucure de nectarul florilor, ci doar un apus de soare. Poate nu se regăsește niciodată. Eu? Cine sunt? Călătorul ce a fugit de verdele aripilor rătăcind toată viața printre umbre. Un călător printre umbre. Da, asta sunt. Și toate umbrele încercau să-mi zâmbească de cum își luau zborul din vârful creionului pe hârtie, dar eu treceam mai departe și fugeam. Fugeam. În cele din urmă m-a găsit ea, umbra mea pierdută. Femeia cu ochii verzi. Ea m-a ținut mereu de mână. Nu mi-a întors spatele cum am crezut. Problema era că eu nu am avut ochi să o văd. Și totuși, astăzi, i-am văzut strălucirea. Fluturele s-a ridicat dintre umbre și a zburat. Eu m-am regăsit acolo, în copacul acela, în frunza mestecată de omidă, în fluturele ce întârzia să facă fereastră coconului. În tot ceea ce am abandonat și am crezut că s-a pierdut. M-am regăsit pe mine prin verdele fluturelui ce mă chema să mă bucur de soare și flori. Da. Acum sunt împlinit. Călătorul printre umbre a reușit să zboare și să adune nectar. Acum e împăcat cu sine. Acum e mulțumit. Acum e împlinit. Da, fiecare este actorul propriei sale vieți. Indiferent de rolul pe care-l joci, tu ești centrul universului și toate liniile pornesc din tine spre lumină. Tu ești punctul. Punctul. Te-ai întrebat o singură dată ce culoare are punctul tău? E blând sau aleargă după mânie? E trist sau vede zâmbete în tot ceea ce-l înconjoară? Oare cum e cel care joacă rolul principal? E urât sau frumos? Cu toate acestea e centrul universului, pentru că este el, un el unic, un el modelat cu răbdare din copilărie, un el dospit prin multele labirinuri ale vieții, un el. Eu sunt acel el, dar mai împăcat ca niciodată. Când îți găsești liniștea interioară ești liber, ești mulțumit, fericit, ești iubire și frumusețe. Ești în sfârșit tu, călătorul ce ai biruit umbrele și ai renăscut pentru eternitate caPasărea Phoenix.

 

Sinopsis

 

 

Un călugăr încearcă să se descopere pe sine. Caută ceva înălţător printre lucrurile profane, ceva care să-l facă fericit.

Cea care îi atinge sufletul iniţial este o femeie cu ochii verzi, o fată săracă care îi devine pentru scurt timp soţie, căci moare la naştere în casa unei bătrâne ce le-a oferit găzduire. Locul acestei femei îl ocupă o altă femeie cu ochii verzi ce se va dovedi fiica călugărului, copilul pe care acesta refuză să-l vadă, pentru că a curmat o viaţă prin naşterea sa.

O perioadă călugărul îşi găseşte liniştea în biserică, pentru că după moartea soţiei intră în monahism, dar această linişte este tulburată de femeia cu ochii verzi ce aduce un pomelnic la biserică.

Un alt personaj ce apare în această dramă este Cerşetorul. El este fratele geamăn al femeii cu ochii verzi şi fiul călugărului. El are fobie de tot ceea ce se târăşte. Călugărul ce-i oferea câte o bucată de pâine se regăseşte pe el în acel cerşetor, pentru că şi el în copilărie evita târâtoarele.

Târâtoarele simbolizau temerile pesonajului.

Adam şi Eva sunt doi bătrâni ce se confesează călugărului povestind secvenţe din viaţa lor.

Îmtr-un târziu călugărul îşi regăseşte copiii, pe Dumnezeu, se regăseşte pe el. Îşi află identitatea.