Personaj : Un om între șaizeci și șaptezeci de ani. În mijlocul scenei, stă pe pat în capul oaselor, rezemat de perne. În stânga lui, la doi-trei metri, un  televizor (stins); în dreapta lui, lipită de pat o mică noptieră cu două sticle: una de apă minerală (sau sifon) și una de vin, un pahar și niște șervețele. În spatele lui, în fundul scenei, la înălțime, sunt suspendate două pancarte mari cu două lozinci; pe cea din stânga lui scrie: „Trăiască Tovarășul Nicolae Ceaușescu”, iar pe cea din dreapta lui: „Trăiască Scumpa Noastră Patrie Republica Socialistă România”. Nici un alt decor.

 

Actul I

 

(Zâmbește pregătindu-și un șpriț și bea o gură:) „Cea mai frumoasă zi a vieţii mele nu putea fi decât o zi de iarnă. Aveam deja şase ani. Tata lucra în mina Iosza-Bela din Medio-Monte, scoțând de acolo (eventual numără pe degete:) cupru, plumb, aur şi argint. Decembrie acoperea casele cu căciuli albe din blană de oaie când  tata mi-a adus săniuţa cu volan (voce off sau imită:) „Asta ţi-o trimite Moş Gerilă prin mine”, mi-a spus. Tocmai aveam suferinţe mari la mistuirea mâncării de către stomac şi dureri la ieşire. Aşezat pe bilul de culoare verde închis, aproape lipit de sobă, mă chinuiam, mă sforţam, dar nu reuşeam mare lucru. Mama a întrebat-o pe o farmacistă ce trebuia făcut. S-a întors cu o pungă de pelin cernut la umbră şi apoi pisat. Punea în mâncare un vârf de cuţit de praf, în loc de piper. Cu un ceas înainte de masă îmi dădea o cană cu ceai din frunze de soc uscate tot la umbră. Degeaba. Când a sosit săniuța cu volan m-am vindecat definitiv: ieșeam afară fiindcă ieșeam zilnic cu săniuța! (Zâmbește visător.)

(Se încruntă puțin, dă un pic din cap, ton schimbat:) Mama îmi povestea serile despre casele mici din munte care aveau, în loc de ferestre, vezicile urinare ale porcilor! (Se reînsuflețește:) La şcoală talentul nu mi-a lipsit. Scriam cu litere frumos rotunjite. Mă chemau deseori în cancelarie, ca să mă admire. Învăţătorii, apoi profesorii, până și femeile de serviciu ziceau că voi ajunge sigur la cancelaria primului-ministru. (Voce off sau imită:) „Măi, Valentine, nu ţi-am spus de faţă cu ăia, că poate-mi aud vorbe, dar o să fii mare scribălău la Comitetul Central al Partidului. E mare lucru ca din oraşul nostru să se ridice unu’ până acolo”, mi-a zis tovarăşul tâmplar Dushok.

Directorul şcolii mă chema de câte ori trebuiau scrise cereri ori memorii către capitala de judeţ.

În sfârșit, în clasa a noua, am fost trimis la Şcoala de Arte şi Meserii din Zalău. Grație „talentului manifestat în anii de şcoală primară”, a scris directorul pe recomandare. În clasa mea eram singurul elev care învăţam pictura. Mai erau trei fete care se pregăteau de coafeze, şase viitori frizeri, patru cofetărese și nouă bucătari.

Profesorul meu de pictură era și şeful de sală de la restaurantul gospodăriei de Partid. Îl învăţam eu cum se pictează. Alegeam fondul roşu al pancartelor. Lipeam literele din material de culoare albă şi albastră. Ieșea minunat.

(Ton puțin trist:) Sâmbăta şi duminica, mă întorceam cu autobuzul în Medio-Monte. Duminica, după slujba de la biserică, mergeam cu tata şi cu mama în cimitir. Veneau să-și vadă mormintele. Cu fotografiile lor. Cu datele lor de naştere. Cu locul rămas liber pentru datele decesului. Îşi duceau deja flori. Îmi arătau cum se face, cum va trebui să fac și eu. Şi alţi oameni maturi făceau la fel în Medio-Monte. (Scurtă pauză.)                                 

Într-o zi m-au dus la tomograf. Într-un scaun cu rotile, pe coridoarele lungi de spital. Asistenta cu halat alb îmi spunea (voce off sau imită:) „Domnule pictor, te punem pe o targă şi apoi intri în tunelul aparatului, o să vedem în sfârșit ce ai la cap”.

(Ton puțin sentențios:) De la şaizeci la şaptezeci de ani e epoca prostatei. (Ton oarecum resemnat, dă puțin din cap:) De zece ani mă tot scol de trei-patru ori noaptea ca să șpreiez buda cu urină. Am vrut să-i spun că-s operat cu laserul ăla la prostată. Prostată? Cum adică un prost tată?! Nu-i adevărat, eu îs un bun tată. Când am căzut pe coridor chiar lângă budă, am auzit (voce off sau imită:) „Îl operăm?” „Dacă nu-i rezistă inima?” „Dacă-mi moare pe masă?” „Nu-l operăm!” Și totuși au făcut-o. M-am trezit în salon. Eram vecin cu un moş și i-am văzut pula afară din pijama legată de un furtun subţire ce-i atârna într-un vas. Se scurgea de acolo un lichid gălbui. Mai erau și alte măţăraie prin care primea vitamine. Perfuziile picurau în vene.

În jurul moşului nevastă-sa și nepoată-sa parcă se uitau ţintă la pula aia. Era insuportabil. M-am uitat la mine. Am pus brusc ochii în piept. Cum era moșul, aşa eram şi eu. Am strigat: „Plec. Eu plec”. Am smuls măţăraiele alea, până a venit asistenta. Îmi dădeau ceai. Aiuram. Venea doctorul, se uita şi zicea că nu mai era nimic de făcut. Noaptea mă uitam la moş şi strigam: „Plec. Eu plec”. Ăla chema asistenta.

De aia m-au dus la tomograf. De aia mi-au făcut un RMN. Le-a spus nevasta mea că am pictat pancarte zeci de ani în oraş şi că la un an după revoluţie cineva mi-a dat cu un par în cap. Zicea că se răzbună pe un comunist. Trei luni la neurologie. Operat. M-am făcut bine. Am luat-o iar de la început. I-am auzit zicând că operaţia e o reușită. Că n-am absolut nimic la cap, că totul e în regulă.

De pe targă am ajuns înapoi în scaunul cu rotile şi de acolo în salon. Asistenta medicală s-a răstit la mine (voce off sau imită:) „Dacă-ţi mai smulgi perfuziile şi furtunul de urinare îţi poţi rupe canalele de la organ, domnule pictor. Aşa că ai grijă.” I-am spus în gând femeii: „Las-o mai moale!”. (Pauză de o dușcă și un Ah! de satisfacție.)

 

(Ton puțin nostalgic:) În anul când m-am însurat, în oraş s-au construit trei blocuri roşii, cu câte zece etaje fiecare. Lucram în cadrul primăriei, la serviciul auxiliar. Pictam pancartele cu lozinci. Secretarul de partid, mă bate pe umăr și-mi zice (voce off  sau imită:) „O să te însori și o să faci copii frumoși, pictore, noi avem totală încredere în tine şi-ţi dăm un apartament de trei camere la etajul nouă”. Am mulţumit, m-am însurat şi după doi ani aveam deja o fetiţă botezată Monica-Luiza. În jurul blocurilor au apărut aleile cu verdeaţă, un bufet, un aprozar şi o alimentară. Tot ce trebuie. Parcă eram într-un alt oraş. De la etajul nouă vedeai muntele şi oraşul vechi. Frumose vremi! Vecinii îmi spuneau (voce off sau imită:)  „Domnule pictor, cu studii făcute la Şcoala de Arte şi Meserii din Zalău”. Nu eu gândeam mesajele Partidului Comunist. Doar le pictam. Puneam multă inimă. Erau cam peste tot. Pancartele şi portretele tovarăşilor importanţi. Când dispăreau unii şi apăreau alții schimbam doar mutrele, așa făceam economie la rame şi sticle.

Port şi astăzi lădiţa cu sculele trebuincioase meseriei. Dacă se schimbă iar ceva şi e nevoie de mine, sunt la datorie. Până cresc ei un pictor de pancarte sunt eu aici, ca specialist. Meseria asta e nobilă, înfrumuseţezi oraşul. În garaj am două pancarte din astea. Le ţin ascunse. Doar pentru mine. Deocamdată e periculos să le scoţi la vedere. Dar cine știe! (Scurtă pauză.)

(Ton vioi-nostalgic:) A fost și epoca aia când în oraş s-a vorbit câteva zile numai despre „Pictorul de pancarte”. (Voce off sau imită:) „Ai văzut?”, ziceau cei de la gospodăria de Partid. „Ţi-am spus că are relaţii mari”, ziceau minerii de la Iosza-Bela. Tata a fost mândru de fiul său. „Un mare talent, care mi-a fost elev”, a zis fosta mea dirigintă, profesoara de biologie.

Eu am făcut cele două pancarte gigantice din curtea minei. Pe una era scris: Trăiască Tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Am fixat-o la intrarea în curtea minei. Pe a doua era scris: Trăiască Scumpa Noastră Patrie Republica Socialistă România. Am fixat-o deasupra intrării în mină.

Tovarăşul a venit, a văzut şi a întrebat (voce off sau imită:) „Cine face așa minunate pancarte?”. Primul secretar de Partid m-a chemat, m-a arătat Tovarăşului şi a spus: „Tovarășul pictor le-a făcut”. Și Tovarăşul a dat mâna cu pictorul şi mi-a spus: „Bravo, tovarăşe, poate o să am nevoie de tine şi pe la Bucureşti”. După aia a intrat în galeria de mină. Dar a ieșit repede. S-a dus să inspecteze utilajele comandate de el însuși în Patagonia. Erau trei maşini de perforat bune pentru galeriile de mină înalte de zece metri. La Iosza-Bela erau galerii de mină de trei metri înălţime. Au venit mecanicii, le-au demontat şi le-au coborât la orizontul treisprezece, bucată cu bucată. Le-au montat acolo, cum au putut. Tovarăşul s-a dus. Le-a văzut. Mecanicii au pornit utilajele. Tovarăşul s-a bucurat. Asta a fost tot. După aia, mecanicii le-au scos bucată cu bucată şi le-au pus în colţul curţii unde se ţinea fierul vechi. Și astăzi, sunt tot acolo, ruginesc în pace. Dar azi mineri nu mai sunt. Minerit nu mai este. (Pauză de dușcă.)

(Ton schimbat:) Stau într-un salon zugrăvit în alb, cu asistente medicale îmbrăcate în halate albe, cu moşul pe care-l văd plin de măţăraiele alea prin care curg lichidele perfuziilor. Mă uit înspre tavan altfel îmi tot sare în ochi pula moșului. Şi la mine e la fel. Prostata e totuși o boală ruşinoasă. Încerc să mă gândesc la pancartele pe care le-am făcut pentru spitalul ăsta. Asistenta îmi schimbă furtunul. Nu-mi place când mi-o atinge cu degetele. Dacă simt că mi-o apasă prea tare, strig: „Plec. Eu plec”. Asistenta îşi ia geanta și se preface că iese. Mă întreabă (voce off sau imită:) „Unde pleci, domnule pictor?” „La săpat în grădina casei doctorului-șef”, zic şi o privesc în ochi. Se zăpăceşte. Cred că vrea să-mi facă încă un tomograf ori un RMN. Aştept să-mi treacă criza şi îi dau voie să-şi continue munca. Schimbă furtunul ca să poată curge urina. Îmi aduce un ceai împotriva stresului. Dorm câte cinci ore pe noapte. Moșul de lângă mine bea o cană mare din ceaiul ăla în fiecare zi, doarme, mânâncă şi iar doarme. Alţii au mai mult noroc. Când vine Monica-Luiza cu mâncare mă ridic în cur pe pat, îmi duc halatul gros la ochi şi îi zic: „Vai, mămuca mè!”. Văd cum îi dau lacrimile fetei mele. Nu mai poate de oboseală. Gyuri, bărbatu-său îi un pămpălău. Nu face nimic. De douăzeci de ani zice că-i bolnav. Dar umblă după Monica-Luiza să nu i-o fută careva. Nu ştie că de ce ţi-e frică nu scapi. Merită ce i se întâmplă. Nu a venit nici la spital. Maică-sa l-a anunţat c-o murit taică-său şi unchiu-său l-a anunţat c-o murit maică-sa. (Voce off  sau imită:) „De ce m-ai lăsat să-l iau de bărbat pe primul care s-a culcat cu mine, tată”, mi-a reproşat fata. „Măritișul era treaba maică-ti” i-am spus. Acuma Monica-Luiza se culcă cu un vecin. Gyuri o ameninţă că se spânzură. I-am spus: „Lasă-l, că scapi de el”. Monica-Luiza mi-a spus că simte cu vecinu’ ce n-a simţit cu Gyuri veci. Mă uit la moşu’ din salon. I se mişcă pula de una singură. Își face de cap. A început să se pişe în jeturi. Asistenta medicală îmi zice că e foarte bine şi că-n două zile, dacă-s cuminte, asta i se va întâmpla și pulii mele. (Voce off sau imită:) „Dacă ești cuminte și nu vrei să mai pleci și a dumitale o să facă la fel”. (Scurtă pauză.)

(Ton mândru:) Pictoru’ de pancarte mi se zice. Aşa mă ştiu toţi din oraş. Am nevastă. O am și pe Monica-Luiza. De femeie eu nu m-am despărţit. Am înşelat-o puțin cu fiecare ucenică repartizată de gospodăria de Partid la scris pancarte. Nu se putea altfel. Aveam o magazie unde ţineam vopselele şi pensulele. Se ştia obiceiul casei. Unele au venit după ani de zile, lucrau chelneriţe în oraş, m-au întrebat dacă se mai poate. S-a putut tot timpul. Până și în ultimii zece ani, de când m-a chinuit prostata, a mers treaba, da’ mai rar. A fost una care mi-a spus (voce off sau imită:) „Pictore, eu vreau să trăiesc cu tine”.

„Îmi pare rău, asta nu se poate. Familia-i sfântă!”, i-am spus. S-a supărat și a plecat. Am înțeles-o. (În timp ce trage o dușcă, cade și cortina.)

 

Actul II

 

Personajul e în aceeași poziție, nimic schimbat cu excepția celor două pancarte, care vor dispărea.

Își prepară tacticos un șpriț, exact ca la începutul piesei, și bea.

 

În 1990 i-a sunat ceasul meseriei mele. Până-n anul 1991 am terminat inventarul. Tocmai urma să predau gestiunea când am primit parul ăla în cap, în curtea dintre blocuri, noaptea. M-au găsit doar dimineaţa. După trei luni am rămas în pensie de boală până la vârsta regulamentară când am primit pensia de bătrâneţe. Nu a fost vina mea că așa am ajuns eu în pensie. Revoluţia m-a lăsat pe drumuri când încă eram în plină putere. M-am apucat să duc servicii din porţelan, pahare de cristal, sticle cu coniac în piaţa mare din Mateszalka. M-am umplut de bani. În anul 1993 s-a închis și bufetul dintre blocurile roşii. Am deschis eu o crâşmă de tablă. Aveam relaţii cu foștii deveniți oameni de afaceri prosperi, mi-a fost deci ușor să obțin aprobările necesare. Am luat-o pe Monica-Luiza asociată. Aduceam marfa cu o Dacie Papuc. Mai luam bani din gestiune, că mă distram puțin cu femeile de la blocuri. Când cu una, când cu alta. Fata ştia da’ nu-i zicea nimic maică-si, aşa cum nici eu nu-i ziceam nimic lui Gyuri. Vorba aia „o mână spală pe alta”. „Schimbă şi tu mai des, Monica, să vezi cum e ”, ziceam eu. Se supăra. (voce off sau imită:) „Bine că nu mi-ai spus când aveam şaptesprezece ani”. „N-am ştiut că eşti aşa de proastă”. Aşa porneau scandalurile. Da’ nu durau.

Monica-Luiza şi-a construit casă. Din crâşmă s-au ridicat acareturile. Gyuri nu era mulţumit. Spaima lui era să nu-i fută careva nevasta. Venea o femeie în crâşmă. Alea între treizeci şi treizeci şi cinci de ani sunt cele bune, pârâie-n pulă. „Poţi să vii, domnule pictor, că nu-i acasă”, îmi şoptea. Mergeam. (Scurtă pauză.)

A murit tata. Apoi s-a dus şi mama. I-am îngropat. Le-am făcut mese de pomenire cu toţi vecinii lor. Am conștiința împăcată: mi-am îndeplinit îndatoririle de fiu. (Scurtă pauză.)

În salonul de spital sunt mulţumit. Fac pipi în broscuţă, am mâncare, căldură şi medicamente.                             Trai pe vătrai. Moşul a plecat acasă. (Voce off sau imită:) „Mâine îţi dau drumul şi ţie, pictore”, mi-a spus doctorul. L-am întrebat dacă fără prostată o mai duc zece ani ca să fac optzeci. „Dacă ai dus-o zece ani chinuindu-te cu ea, o s-o duci alţi zece fără ea”, mi-a spus doctorul. Mi-am amintit de bătrânul Maftei de la etajul doi din blocul meu: nouăzeci şi patru de ani! Îi ziceam Maftei Lupul Singuratic. Fusese miner pe vremea când lucrau şi femeile în subteran. Nu mai avea pe nimeni. Îi aduceau femeile de mâncare iar el le povestea frumos despre una Irma care-şi băga sticla de vodcă în pizdă. O scotea doar în frontul de lucru. Așa se cinsteau minerii, înainte de a „puşca frontul”. Maftei a murit. (Voce off, îngroșată, autoritară, sau imită:) „Măi pictore, vrei să trăieşti cât tata Maftei? Fute, băiete, fute!” Așa mi-a spus.

(O dușcă.)

I-am spus Monicăi-Luiza să nu aducă cele două nepoate. Nu-i bine să-şi vadă bunicul în halul ăsta. Gyuri Buta n-a venit la spital să-şi vadă socrul, adică pe mine. Gyuri ăsta, zero ocupaţie serioasă. Are colaborări sporadice cu firma de sondori care dau găuri în pământ. Mai aduce și el un bănuț acasă. De fapt meseria lui e riscul, riscul ca cineva să i-o fută pe Monica-Luiza. Mai are și hepatita C de când muncea la uzină şi mânca la cantină: a găsit în fasolea cu ciolan un fir de păr de bucătăreasă, de cinzeci de centimetri. Şi l-a scos din intestin prin gât cu degetul. După revoluţie s-a lăsat de serviciu pe motiv că-şi ajută nevasta şi pe mine la crâşmă. N-a făcut absolut nimic. N-a ajutat. Bani le-am dat eu, că eram în putere.

Gyuri s-a ocupat cu aranjarea de credite bancare pentru cunoscuţi. Eu n-am avut datorii la bănci. N-aş fi putut dormi. Cândva Gyuri a mai fost mecanic auto şi sudor. A cunoscut-o pe Monica-Luiza la o discotecă. A pus imediat pula pe ea şi fata l-a luat. Pentru Gyuri ăsta sărbătorile de iarnă sânt în noiembrie, decembrie şi ianuarie, cele de Sfintele Paşte încep în martie şi durează cam până-n mai. Gyuri a fost prins cu mâța-n sac: un mic fals într-un document făcut cu un bişniţar. A venit la mine. Era foarte speriat, tremura, plângea şi se ruga de mine să-l iert şi să-l ajut. Cum n-am fost prejudiciat, nu aveam de ce să-l iert. Mi-a spus că l-au chemat la Poliţia din oraş şi că nu s-a putut defel concentra când a dat declaraţia.

(Voce off cu accent unguresc, sau imită:) „Vezi, tata-socrule şi domnu’ pictor, cum paţesc lucruri rele oamenii cinstiţi”, mi-a spus ginerele Gyuri.

L-am ajutat deoarece îi cunoşteam pe poliţişti. (Idem:) „Acuma dacă am scapat, tata-socrule şi domnu’ pictor, ajuta-mă şi cu o pensie de boală”.

L-am ajutat iar deoarece îi cunoşteam pe doctorii din comisia de pensionare. Un pictor de pancarte cunoşate lumea din oraşul lui.

Gyuri nu mi-a zis nici măcar „Mulţumesc”. De fapt, n-am intervenit pentru el, am pus umărul pentru Monica-Luiza şi pentru cele două nepoțele. Gyuri a avut piciorul rupt de vreo patru ori. În acele perioade nu şi-a mai putut supraveghea nevasta. Atunci Monica-Luiza, la insistențele mele, a profitat de ocazie. Am ajuns să ne bucurăm amândoi când Gyuri îşi rupea piciorul. (Scurtă pauză.)

Săptămâna aia, în salon fiind, în momentele de luciditate, am crezut că nu sunt normal. Am strigat tot timpul: „Plec. Eu plec”. Monica-Luiza s-a săturat de mine. Urla și ea pe coridorul spitalului. După aia ne-am liniștit amândoi. Glumeam, povesteam. I-am spun că într-o noapte am fost singur cu Cel de Sus, că ne-om duce toţi când ne-a veni rândul, că la şaptezeci de ani trecuți nu mai pot avea mari pretenții. Și totuși, vorba lui Maftei, ce-aș mai fute, Doamne!

Monica-Luiza îmi spune că-s un bun tată şi larg la inimă. Mi-a adus pliculeţe de ciocolată să le prepar cu apă fierbinte. Ştie că-mi plac. Merită să ai o fată ca Monica-Luiza mai ales când eşti de şaptezeci de ani trecuți şi proaspăt operat de prostată.

Noaptea am visat-o pe mama. Îmi făcea cu degetul. N-am mai avut astfel de vise de când a murit. Dimineaţa eram îmbrăcat în hainele de oraş. Doctorul mi-a dat hârtiile și mi-a spus (voce off sau imită:) „Pictore, eşti liber. Poţi să pleci acasă”. (Ton vesel:) Pe stradă îmi caut pula prin pantaloni, îmi pipăi coaiele. E o altă viaţă, când n-o ai băgată-n furtunul ăla subţire. Mă opresc la un restaurant. Beau un șpriț. Evit berea. Intru la budă. Urinez. Urinez normal! Îmi vine să strig de bucurie. (Pauză de șpriț, trage, eventual, și o râgâială.)

Mi-am reluat viaţa. Am reînviat. La ora şase mă trezesc. La ora şapte ies din casă, merg la gospodăria lui Virag. Am fost colegi la Cooperativa de Meserii din oraş. De trei ani stă în Londra la copii și are grijă de nepoţi. Îi iau pensia, îi plătesc dările către stat: apa, canalul, curentul. Primesc pentru serviciile astea douăzeci de lire sterline în fiecare lună. E bine când primeşti şi nu dai. Virag mai trimite cu şoferii de TIR: măsuţe, scaune, dulăpioare. Le vând în târg şi împărţim profitul pe jumătate, plus cheltuielile de transport, el. Am în casa lui trei saci cu tălpi de pantofi şi cinci saci cu piele pentru pantofi. Le duc la bătrânul Korcsi și face pantofi. Îi vând în piaţă. Câştigul ăsta îl împărţim în trei. TIR-urile sosesc în parcarea de la Lidl. Mă duc şi preiau marfa. O dată, când tocmai luam sacii, un hoţ i-a furat banii şoferului. O mie de euroi. Și nici măcar nu erau ai lui. Îi adusese din Germania pentru doamna Iablavosky, de la fiul ei. (Voce off sau imită:)„Vezi dacă n-am fost atent, nenea”, mi-a spus şoferul plângând. „Așa-i în democrație! E plină ţara asta de hoţi, băiete. Nu era chiar aşa pe vremea Răposatului”, i-am răspuns. Când mă întorc de la casa lui Virag, dorm două ceasuri, ascult radioul, mă uit la emisiunile de la televizor. La ora şaisprezece merg în piaţă. Stau de vorbă cu bătrânii, lângă Ţâşnitoare. Avem acolo două bănci din lemn pentru odihnă și povești. Mă întorc pe la opt seara acasă, mănânc și adorm uitându-mă la televizor. Nevasta stinge lumina, opreşte televizorul. Dimineaţa o iau de la început. (Scurtă pauză.)

Din cauza operaţiei muşchii organului meu trebuie să reînveţe să lucreze. Mi-a spus doctorul că e obligatoriu să-mi masez organul cu mâna, în sus şi-n jos, de două ori pe zi. De preferință, dimineaţa şi seara. Până simt cum se încoardă şi se întărește. „Ca şi cum îţi faci o labă, domnule doctor?”, l-am întrebat. „Nu ca şi cum, ci chiar ți-o faci !” mi-a răspuns. „Atunci poate e mai bine să cer colaborarea neveste-mi”, am concluzionat. „Îmi pare bine că ne înţelegem, pictore”, mi-a spus doctorul. (Scurtă pauză.)

A treia zi m-am dus în cimitir. Am și acolo relaţii. Sculptorul de cruci, fost coleg şi prieten. Ne-am dus împreună direct la mormintele părinţilor mei. Nici la mama, nici la tata, nu era scrisă data morţii. Era vina mea. „Fă-ţi meseria”, i-am spus sculptorului. I-am dat datele decesului. L-am plătit. În două ceasuri s-a rezolvat.

Tot atunci mi-am rezervat și locul de veci. Pentru mine şi pentru nevastă. I-am spus femeii: „De-acuma, după slujba de duminică vom merge cu Monica-Luiza la mormintele noastre să ne ducem flori. Trebuie păstrată tradiția”.

Nevasta mi-a spus doar atât (Voce off sau imită:) „De când nu mai ai prostată, pictore, ţi-a venit mintea la cap, ești un bun soț și un bun tată”.

 

Cortina