Am avut un castel. Până pe la 7 ani. Să nu credeți că nu știam cât de valoros este. Îl priveam ore întregi. Mai ales când toți ai casei dormeau. Sau munceau. Văzut din față, stătea solemn, gri-albastru șters și roșu-cărămidă. Nemișcat! Așa mi-l amintesc. Nici apa din șanțul de apărare nu curgea. Lucea în dreptul turnurilor. Niciodată altundeva. În fața castelului, erau doi brazi. Unul în stânga, cu ramuri sărace, altul, în dreapta, stufos și verde intens. Nu se apropia nimeni de poartă, așa că nu erau paznici cu lănci și scuturi. Nu erau oameni în castel. La ferestrele micuțe, niște găuri aproape, nu se arăta vreun chip. Pe turnul din stânga se vedea un steag ușor împins de vânt. Nici el nu se mișca. Nu puteam să-mi dau seama dacă avea vreo stemă. Nu știu ce culori avea steagul. Era castelul meu și atât.
Când s-a născut fiul unchiului meu, un verișor nou, mi-am luat gândul de la castel. Exista de-acum, un moștenitor de drept.
Nu știu dacă a dat atenție vreodată proprietății. Era prea ocupat să se joace. Castelul a mai stat o perioadă între cărți, apoi, pânza (făcută sul și băgată într-un ciorap de mătase) a dispărut într-un dulap sau s-a pierdut în vreunul din multele sertare din camera de sus.


Singurul tablou pictat în ulei, pe pânză tratată, opera unchiului meu, s-a pierdut! Chiar și eu am uitat de el. Țin minte doar că nu avea umbre. Singurele elemente ”vitale” erau cele două pete de alb pe apă, puse exact unde nu era nevoie de ele. Tablou fără perspectivă. Toate erau ”în față”. Frumos castel! În fond, era primul pe care îl vedeam. Am privit toate castelele care mi-au ieșit apoi în cale, ”în comparație”. La un moment dat, am avut senzația că-l văd. Citeam un roman cavaleresc. Un conte a sărit din turn, cu un copil în brațe. În fuga calului, salvatorul se uita din când în când în urmă. Vedea castelul pe care îl văzuse și pictorul. Vedea castelul nostru!