ecreatorDeschide ochii cu un efort. Încă se simte istovit, iar orice mişcare îi contractă muşchii.
Se află pe un pat de spital.
Un cordon lung prin care circulă un lichid incolor este legat la un aparat. Aparatul piuie de câteva ori încet, apoi pare că o ia razna.
Pereţii sunt albi, iar o perfuzie atârnă deasupra capului său. El aude serul cum îi picură în venă. Mâinile îi sunt brăzdate de înţepături de ace. Injecţia intravenoasă încă e lipită de încheietura mâinii lui şi simte o durere ascuţită până în măduva oaselor.
Se zvârcoleşte printre aşternuturi. Sunt ude de transpiraţie. Uşa salonului e întredeschisă şi aude vociferări pe coridor. Ce se întâmplă?
Firele care îl împresoară îl împiedică să se mişte. E ca o legumă. Vede trei pete de sânge pe cămaşa de noapte cu care este îmbrăcat. Pulsul îi creşte deodată la vederea sângelui. Nu suportă să vadă acel lichid. Mirosul de metal îi provoacă ameţeli.


Uşa se deschide şi pe ea intră o femie micuţă, cam de un metru cincizeci. Are părul prins într-un coc roşu, faţa rubiconda şi zâmbeşte orbitor. Poartă un stetoscop în jurul gâtului şi un ecuson pe care scrie Dr. Ivona Kelley.
El îi zâmbeşte şi încearcă să se foiască.
─ O, Justin, nu! Nu trebuie să faci nimic, spune doctoriţa cu un glas liniştitor. Doar relaxează-te, da?
─ Ce se întâmplă cu mine?
─ Ai suferit un accident, atâta tot. Dar va fi bine, îţi promit!
─ Ce fel de accident?
Ea se aşează pe marginea patului său şi îi zâmbeşte.
─ Odihneşte-te, Justin! Trebuie să fii tare.
Încuviinţează şi îşi pune capul pe perna tare. Îl glodeşte şi se foieşte din nou.
─ Nu pot dormi, spune. Vreau să îmi văd părinţii. Unde sunt?
Ochii ei se îngustează.
─ Au plecat acasă acum, dar vor reveni curând. Nu ştiau că te vei trezi atât de repede. Culcă-te!
─ Vreau să ştiu tot ce s-a întâmplat.
─ Nu îţi aminteşti nimic?
─ Doar că eram într-o maşină... Apoi, imaginile devin neclare.
Doctoriţa surâde iar.
─ Îţi voi spune totul când vei fi complet refăcut.
─ Ce vrea să însemne asta?
─ E posibil să fi suferit unele leziuni şi picioarele nu îţi vor mai funcţiona pentru o perioadă.
Simte că se sufocă. E greu de suportat ceea ce i-a spus.
Pulsul îi zvâcneşte.
─ Nu... nu se poate!
─ O, ba da, Justin!
Femeia se ridică de pe pat şi deschide sertarul de la capul lui Justin. Scoate de acolo o seringă de fier în care se văd bule de aer prin lichidul gălbui. O scutură.
─ Ce faci? o întreabă el, văzând ceva întunecat în privirea ei.
─ Te scap de suferinţă. Şansele de revenire sunt aproape infinitezimale.
Ea se apropie cu seringa îndreptată către el. Lumina neonului se reflectă în vârful acului.
─ Te rog, nu face asta! Vreau să trăiesc.
Inima i se frânge în piept şi nu poate face nimic. E imobilizat la pat, prins între perfuzii şi cabluri. Se zbate. Când vede moartea reflectată în tubul acela de sticlă, scoate un ţipăt. Mâna ei îi astupă gura şi se îneacă.
─ E cel mai bine, tinere. Îţi vei da tu seama pe lumea cealaltă. Nu eşti primul căruia îi curm suferinţa.
Valul de neputinţă cade peste el şi îşi dă seama că nu are cum să scape. Mâna ei se apropie, cu degetul încleştat pe piston.
Acul îi pătrunde în vena jugulară, iar ea apăsă pe piston, trimiţând lichidul gălbui prin corpul lui. O senzaţie de ardere îi cuprinde fiecare celulă a corpului. Îşi simte sângele clocotind, iar când aruncă o privire spre mâinile sale, reţeaua de vene i se umflă, gata să plesnească. Sângele i se încheagă.
Ea scoate acul şi învăluie seringa într-un şerveţel sterilizat, după care iese din încăpere.
Cardiograma piuie nebuneşte, creionul ce îi desenează bătăile inimii prinde un ritm alert, într-o mişcare repetitivă.
Inima i se opreşte.
De tot.

─ Lucien!
Două mâini puternice i s-au înfipt în umeri. Vântul trecea cu rapiditate pe lângă el, biciuindu-i faţa şi alungând petele de întuneric ale viziunii. Corpul îi tremura, îl simţea dogorind.
Când a deschis ochii, chipul lui Stefan era aproape lipit de al său, iar ochii mari.
─ O, Slavă Domnului! a spus el, dându-se înapoi. Ce s-a întâmplat?
Lucien şi-a rotit privirea în jur. Cerul era fremătător şi întunecat.
─ Unde e toată lumea?
─ Ai înţepenit lângă sicriu, i-a explicat Stefan. Trebuia să inventez ceva. Mi-am dat seama că ai o viziune. Le-am spus că e ceva ce ţi se întâmplă la înmormântări şi au plecat cu el să-l îngroape. Vrei să mergem?
─ Da.
Au ieşit pe poarta bisericii, pietrişul scârţâind sub picioarele lor. Drumul principal se pierdea într-o denivelare, ce semăna cu o vâlcea. Pe margine erau plantaţi plopi şi arţari, iar prin spatele acestora trecea un firişor de râu clipocind. Au coborât şi au ajuns pe un poduleţ. Un gard din fier se ridica în faţa lor, înconjurând monumentele şi crucile – care aproape se prăbuşeau în apă. Poarta prin care se intra în cimitir era situată pe nişte scări albe.
Înainte ca Lucien să urce pe scări, Stefan l-a prins de braţ.
─ Ce s-a întâmplat în viziune? l-a întrebat, cu privirea furtunoasă.
Lucien s-a cutremurat, simţind furnicăturile arsurii prin vene.
─ Justin făcuse un fel de pareză în urma accidentului şi nu mai putea să meargă. O doctoriță i-a injectat ceva în gât şi l-a omorât.
Gura lui Stefan a rămas larg deschisă, apoi a înţeles.
─ A fost omorât... Ăsta este motivul pentru care l-am văzut la şcoală. Sufletul lui nu şi-a găsit pacea.
─ Nu ştiu dacă o va mai găsi vreodată, Stefan. Când am fost în corpul lui, am simţit fiecare durere. Am simţit cum mi se tăie răsuflarea şi cum mă părăseşte spiritul. M-am văzut murind prin Justin.
─ Cel puţin ştim că nu l-ai înviat. Asta e o uşurare, nu?
─ Mda, aşa cred. Stau şi mă întreb dacă sufletul său vrea răzbunare.
─ Dacă vrea să se răzbune, atunci să o facă pe nenorocita aia de la spital, nu pe noi. Să-i transmiţi asta dacă-l vezi!
─ Şi tu îl vezi.
Stefan a strâmbat din nas.
─ Mda, dar cred că ai o legătură mai profundă tu cu morţii decât am eu, rază de soare.
Au intrat pe poarta cimitirului. Vântul fulgera tăios, ridicând frunzele în rafale circulare şi împrăştiind mirosul de pământ proaspăt răscolit şi lumânare arsă. Soarele nu se putea zări nicăieri. Un punct firav s-a iţit din pătura plumburie a norilor ameninţători de furtună, dar apoi a dispărut.
Lucien s-a înfiorat când ceaţa s-a târât peste picioarele sale, înghiţind crucile scunde de marmură. Se vedeau umbre negre, mişcându-se prin fumul subţire care s-a adăugat ca un al doilea strat. Şi-a dat seama, cu relaxare, că erau oamenii care se îndreptau spre mormântul lui Justin.
Un impuls l-a făcut să privească înapoi, către scările astupate de vălătuci groşi şi către plopii aplecaţi ca într-o rugăciune la pământ, lepădând frunze proaspăt născute. Râul s-a pierdut în infinit.
─ Asta nu era mai devreme aici, Stefan.
─ Mă întreb dacă oamenii o văd. Crezi că ar trebui să întrebăm pe cineva?
─ Deja mi-am etalat destul de bine ciudăţenia. Cred că e mai bine dacă ţinem totul pentru noi, măcar până ne dăm seama care este jocul.
─ Jocul? a întrebat Stefan încruntat.
─ E o metaforă, pămpălăule!
Lucien a măsurat cu privirea întinderea de ceaţă. Parcă şi simțea fumul cum se târa ca un sâsâit prelung, acompaniat de simfonia sinistră a unei bufniţe care a trecut în grabă pe deasupra capului său şi s-a pierdut în neant.
A inspirat adânc, încercând să ignore senzaţiile care se învolburau în el. A început să meargă printre cruci, cu Stefan în spatele său. Se ghida după umbrele oamenilor care mişunau prin ceaţă. A trecut pe aleea care despărţea două rânduri de cruci, apoi a ajuns la un punct de intersecţie, un fel de răspântie între crucile albe şi unele făurite din fier şi din beton.
O umbră mare se profila peste el. Şi-a ridicat privirea. Era statuia gigantică a unui înger. Avea o fundaţie din beton pe care erau prinşi doi gargui, iar aripile îngerului erau erodate.
─ Ce ciudat! Un înger cu doi gargui? s-a strâmbat el.
─ Lasă asta!0 Mergi!
A trecut pe lângă statuie, apoi a mai mers circa zece metri şi s-a oprit. Simţea privirea statuii în ceafă, de parcă l-ar fi putut sidera. Ceaţa era rarefiată şi Lucien putea vedea mulţimea neagră de oameni clocotind. Erau împrăştiaţi haotic şi nu mai păstrau acea linişte uniformă. Şoaptele lor s-au transformat în voci înalte, ascuţite.
─ Acolo e mormântul, a indicat Stefan către o movilă de pământ pe care era aşezat sicriul.
Lucien a văzut patru bărbaţi îmbrăcaţi în haine sărăcăcioase, spoite cu noroi, care înconjurau mânerele sicriului cu două funii lungi. Un bocet sinistru a eclipsat orice alt zgomot. Urletul final, de disperare şi de durere profundă când sicriul cobora. Oamenii au venit mai aproape, împingându-se şi ridicându-se pe vârfuri pentru a vedea lemnul lustruit înainte să dispară pentru eternitate.
Era ciudat cum vaietul acesta de plânsete şi voci străbătea aerul. Cerul s-a întunecat și mai mult, iar câţiva stropi de ploaie s-au rostogolit pe pământ.
Lucien l-a tras pe Stefan de mâneca sacoului după ce s-au înghesuit prin mulţime. Câteva femei le-au făcut observaţie, însă nu le-au luat în seamă.
Acea vibraţie electrizantă. Acel ţiuit suav. Lucien auzea ceva păcănind în sicriu; vedea un cerc de lumină galbenă împrejmuindu-l. O bătaie de inimă l-a cutremurat. De unde venea acea senzaţie primitivă? Acea chemare vibrantă?
Au ajuns la marginea gropii şi cei patru bărbaţi au scos un icnet de efort, ridicând sicriul în aer, apoi lăsându-l încet în jos, coborând cu atenţie, abia atingând marginile proaspete ale mormântului. Fata cu voal negru a schimbat o privire cu Lucien, apoi a izbucnit în plâns şi s-a pierdut în mulţime.
Mama lui Justin s-a prăbuşit la capătul movilei. Genunchii i-au cedat. Suspinele au explodat din pieptul ei. Covârşitoare. Apoi, a început să strige legănându-se: Copilul meu!
Sufletul lui Lucien s-a strâns în timp ce privea scena. A auzit nişte ciorovăieli, apoi sicriul a fost balansat în faţă şi coborât cu grijă. Câţiva bulgări de pământ s-au rostogolit peste sicriu, cu o bătaie uşoară în capac.
─ Trage mai spre dreapta, Jack! a strigat un bărbat, cocoşându-se deasupra mormântului.
─ Aşa este bine, a spus un altul. Lăsaţi sicriul să atingă cărămizile de jos!
Din doar câteva mişcări, nu s-a mai văzut nimic la suprafaţă. O adiere de vânt rece a împrăştiat mirosul de pământ. Plânsetele erau înăbuşite, iar freamătul încet al mulţimii a revenit. Oamenii au început să vină către groapă. Se aplecau, luau pământ, apoi îi dădeau drumul peste coşciug. Sunetul pe care îl făcea pământul izbindu-se l-a făcut pe Lucien să strângă din dinţi.
─ Eşti agitat? l-a întrebat Stefan, punându-i o mână pe braţ.
Au hotărât că era mai bine dacă rămâneau ultimii la acel ritual de la revedere.
─ Nu. Sunt bine. Ochii i-au fugit către groapă. Dar...
─ Dar ce?
─ E ceva neliniştitor acolo, în sicriu, a spus şi s-a înfierbântat.
─ Cum ar fi?
─ Nu ştiu. O senzaţie de rău augur.
─ Păi la ce te aşteptai de la un suflet nemântuit?
Din nou, acea vibraţie spintecând aerul. Ochii lui Lucien s-au mărit de spaimă şi nu înţelegea ce se petrecea. Simţea pornirea aceea nestăvilită de a se apropia, de a vedea, de a trăi totul pe propria-i piele. A închis ochii.  Stefan l-a apucat ferm de braţ, însă l-a ignorat...
Sufletul se ciocneşte cu trupul într-o vâlvătaie aprinsă.
Deschide ochii.
Se zbate între cele patru lemne...
Strigă, însă nu îl aude nimeni. Durerea e îngrozitoare. Lemnul din care este cioplit sicriul îl împunge în coaste, aşchiile înţepându-l până când ţâşneşte sânge din pielea lui slabă, deshidratată.
Apucă cu mâinile învelişul de stofă albă al capacului. Satin. O pipăie între degete şi trage cu putere, dar şuruburile nu se clintesc.
Ţipă. Aude – sunetul pământului surpându-se şi izbind sicriul cu forţă. Un bolovan cade peste el.
E atât de întuneric. Întuneric peste tot. Trupul i se chirceşte în pânză. Aerul îl părăseşte.
Vrea să trăiască. Nu i-a venit timpul.
Nu încă.
─ E acolo. Se zvârcoleşte. Sufletul lui...
Lucien plângea. Lacrimile îi curgeau în şuvoaie lungi, iar oamenii care se uitau la el aruncau câte o privire de compasiune. Bine că nu înţelegeau ce e în capul lui.
─ Lucien, iar se întâmplă... Trezeşte-te!
Înainte ca palma lui Stefan să-i atingă fata, Lucien i-a prins încheietura cu o forţă extraordinară. Mâna i s-a răsucit. Şi-a auzit oasele pârâind.
─ Ce mama dracu’, Lucien? De unde ai forţa asta?
Faţa lui Lucien se înroșise din cauza lacrimilor şi a furiei. Îl auzea pe Justin ţipând în timp ce pământul curgea neîncetat peste el, sicriul coborând mai mult cu fiecare pumn de ţărână.
Lucien, ajută-mă! a şoptit o voce fantomatică.
Apoi, parcă totul s-a limpezit. Oamenii se depărtau de mormânt, iar ceaţa aproape că se estompase. Mai erau doar câteva persoane.
Lucien şi-a scuturat capul. Se simţea ameţit.
─ Ce e în neregulă cu tine? a spus Stefan, trecând pe lângă el.
A luat pământ, l-a aruncat în groapă, apoi i-a făcut semn lui Lucien să continue.
─ Îi pot auzi vocea. Dacă nu e mort de-a binelea?
─ Nu se poate. E mort, Lucien!
Lucien s-a aplecat să ia pământ şi s-a uitat în groapă. Sicriul era aproape în totalitate acoperit de pământ, iar câţiva trandafiri ofiliţi erau zdrobiţi printre bucăţile de moloz.
Când a vrut să lase ţărâna să i se prefire printre degete, a simţit din nou vibraţia aceea. Era de parcă îl chema în groapă.
S-a apropiat de marginea gropii. Ţărâna i s-a scurs printre degete, iar înainte ca aceasta să izbească sicriul pentru o ultimă dată, capacul a explodat.