salon sase    Era o dimineaţă de toamnă răcoroasă. Cu toate că ceaţa mai persista încă pe ici pe colo, clădirea spitalului de boli nervoase era vizibilă încă de la intrarea în parcul instituţiei.
Unul din pacienţii spitalului era G ce se afla internat de două luni cu o depresie atipică, accentuată de un alcoolism cronic. Pentru că starea lui G s-a mai ameliorat în urma tratamentului medicamentos se putea începe recuperarea lui psihică.    
Doctorul M, ajutat de asistenta medicală B, se ocupă de cazul lui. Decizia pentru ca G să poată fi lăsat din spital îi aparţine lui M, ce poate hotărî, în urma şedinţelor de terapie când anume se poate întâmpla aşa ceva.

Prima şedinţă

Cu paşi hotărâţi M intră în salon. Purta un halat alb, poate puţin prea lung pentru înălţimea lui, iar în mâna stânga ţinea ferm un dosar plic. Ochii îi erau abea vizibili datorită ochelarilor cu lentile fumurii. Cum îl văzu, pacientul se ridică respectuos în şezut.


M – Bună dimineaţa dragă G, spuse doctorul arcuindu-şi buzele subţiri intr-un zâmbind prietenos.
G – Bună, răspunse pacientul pe un ton cât putu el de plăcut.
M – Îţi mai aminteşti de mine... nu-i aşa? Eu te-am internat atunci când ai fost adus aici.
G – Bineînţeles doctore, cum să nu îmi aduc aminte.
M – Acum, din punct de vedere fizic, ţi-ai mai revenit aşa că putem să ne ocupăm de recuperarea ta psihică. Sunt convins că împreună vom face treabă bună. Nu-i aşa?
G – Sigur că da, răspunse G cât putu el mai politicos.
M – Ce mai faci?
G – Bine, mulţumesc!
M – Adică fi mai concret un pic!
G – Nu se vede, mă distrez, zise el uşor sarcastic.
M – Fii serios, te rog!
G – Sunt, stau la un fel de hotel, cu masă şi distracţie din partea casei, iar de prieteni nu duc lipsă aici, suntem ca o mare familie. În sfârşit mi-am găsit locul în viaţă, mi-am găsit ceva ce mă face mulţumit şi fericit, mi-am găsit pentru ce să merite să trăiesc. Frumos, nu? Ce poate fi mai plăcut decât să stai la spitalul de nebuni?
M – Tu să îmi spui, răspunse doctorul uitându-se fix la el.
G – Stai liniştit, glumesc, ce ai vrea, să-mi tai venele, acum nu pot, poate mai încolo.
,, Uite şi la ăsta ce figuri în cap are, ce de sus mă ia, de parcă el ar fi buricul pământului. Dar trebuie să mă stăpânesc un pic că de nu, nu mai ies de aicea.”
M – Totuşi, după tratament te simţi un pic mai bine,nu?
G – Oarecum, doar că aşa ceva nu poate fi numit bine. Se pare că plătesc pentru trecutul meu, pentru simplul fapt că am crezut în mine, în steaua mea, în faptul că sunt deosebit, în faptul că am ceva de spus.
M – Să nu dramatizăm, cu toţii avem ceva de spus, şi eu şi tu şi oricare altul.
G – Exagerezi, dacă stai să te gândeşti, de mic am fost foarte diferit.
M – Dacă tu zici...
G – Eu de mic am învăţat bine la şcoală, am fost curios să citesc cât mai multe, am fost ceea ce se numeşte un copil şi ulterior un tânăr serios.
M – Eu cred că destul de multă lume a învăţat bine, nu crezi?
G – Marea diferenţă între mine şi restul este însă faptul că eu am, sau mă rog am avut, o pasiune, am avut steaua mea, pentru care am crezut că merită să lupt şi deci să trăiesc
M – Unii oameni au „steaua“ lor, dacă vrei să o numim astfel.
G – Eu nu mă refer la scopurile şi dorinţele mărunte, ci la ceva cu adevărat important. Viaţa mea este un eşec, dar măcar este un eşec de la ceva măreţ, a altora nu are de la ce să fie pentru că după părerea mea felul în care îşi trăiesc ei viaţă, scuză-mă că o zic aşa, nu are nimic deosebit, nimic nobil, nimic demn de menţionat. Totul este comun la ei sau, dacă vrei, să folosesc alţi termeni care sună mai bine, totul este normal în viaţa lor, un normal ce vine de la normă.
M – Totuşi, există un anumit număr de oameni, nu chiar neglijabil ca procent, ce doresc să facă ceva deosebit, ceva ieşit din comun.
G – Sunt câţiva, dar nu despre ei este vorba ci despre mine, despre cazul meu. Vezi tu, marea mea problemă este tocmai că am o pasiune, iar dacă nu poţi să ţi-o realizezi eşti nefericit, ajungi la depresie, de la depresie la alcool şi de la alcool ajungi aici unde ne aflăm acum.
M – De ce ţii tu aşa de mult să îţi îndeplineşti pasiunea? Fă-mă şi pe mine să înţeleg, spuse doctorul.
G – Din mai multe motive. Primul ar fi că pur şi simplu aşa mi-a fost dat, ca o dorinţă arzătoare, structurală, ca o nevoie. Doar dacă îţi satisfaci acea nevoie poţi să fii fericit. Dacă este să o spun mai brutal atunci pot afirma că o zi merită trăită doar dacă te-a adus mai aproape de acel scop, doar dacă ai mai pus o cărămidă la construcţie. Când ai realizat construcţia ai atins fericirea pentru că ţi-ai realizat potenţialul. 
M – Asta-i tot? întrebă el puţin afectat.
G – La fel de important este să vrei să realizezi o creaţie. O creaţie este singurul lucru ce rămâne cu adevărat după tine, prin ea rămâi în conştiinţa generaţiilor, prin ea devii nemuritor. Creaţia, indiferent de ce fel este ea, ca mod al tău de a interpreta lumea, creaţia ca act eliberator în cadrul căreia dai ce este mai bun din experienţa ta de viaţă.
M – Ce frumos, spuse doctorul cu o uşoară urmă de ironie în glas.
G – Dacă tu ca individ rămâi la scopurile mărunte din viaţă, dacă lupţi să îţi satisfaci doar nevoile primare atunci nu te deosebeşti în mare de un animal. Atunci nu eşti altceva decât un om normal, un om al rutinei. Ţie nu îţi rămân în memorie decât, de pildă, zilele deosebite, nu şi cele normale în care să zicem mergi la lucru. Pe cele normale memoria nu are nici un motiv să le păstreze stocate, indiferent câte sunt, pot fi 100 sau 1000, este total irelevant. Eu zic că în astfel de zile nici măcar nu trăieşti ca un om ci ca un roboţel.
Doar în zilele tale libere eşti tu însuţi prin faptul că poţi să faci ceva deosebit, ceva ce te reprezintă. Spus altfel, tu eşti ceea ce vrei să fii, nu ceea ce eşti. Tu trebuie să lupţi să devii ceea ce eşti. Când zic asta mă refer că trebuie să lupţi să îţi actualizezi potenţialul, căci tu cu adevărat în esenţă eşti acel potenţial.
M – Bun, altceva, pentru că în mod sigur mai trebuie să urmeze ceva... ceva cu adevărat important, cred eu, spuse medicul cu un surâs discret în colţul gurii.
G – Fără să mă ascund după deget, mai poţi să adaugi nevoia de succes, de faimă, de putere, de a fi admirat şi, de ce nu, şi invidiat.
M – Mai ai şi alte motive? întrebă medicul uşor plictisit.
Pacientul tăcu pentru o clipă, însă îi aruncă o privire dojenitoare interlocutorului sau, apoi spuse pe un ton calm dar plin de importantă.
G – Cred că sunt destule. Nu? Eu efectiv nu îmi pot imagina ceva mai frumos, ceva mai înălţător, ceva pentru ce să merite mai mult să trăieşti. Acum, pentru că am pierdut acea stea îmi dau seama că viaţa, Viaţa cu majusculă vreau să zic, pentru mine nu mai merită trăită. Nu mai găsesc nimic cu adevărat palpitant ceva în ce să pot crede. Pot într-adevăr să mă consolez cu tot felul de surogate, cum ar fi alcoolul, sau cu tot felul de nimicuri mărunte, dar nu mi se pare rezonabil. Bine mi se pare ceea ce tocmai ţi-am zis şi motivele mi se par destule.
M – Destule sunt,  însă nu şi valabile, spuse doctorul pe un ton apăsat.
G – Adică?… întrebă G puţin contrariat.
M – Să le luăm pe rând. Să analizăm puţin ce vrei şi de ce vrei ceea ce vrei. Ceea ce vrei îmi este clar şi ar fi putut fi orice altceva. Dar ca să înţelegi ce vreau să spun începem întâi cu motivele, pentru că tocmai cu motivele pentru care vrei ce vrei... nu pot să fiu de acord.
G – De ce? Explică-mi te rog, spuse el muşcându-şi uşor buzele.
M – Legat de motive ai spus că doar dacă îţi poţi realiza, să zic aşa integral, potenţialul, doar atunci poţi fi fericit. Total greşit. Tu poţi încerca să îţi actualizezi un potenţial, poţi lupta pentru asta dar, ca de aşa ceva să depindă fericirea ta, este o prostie. Succesul în această împlinire a talentului depinde de o multitudine de factori din care cei mai mulţi nu depind de tine, ci depind de context, noroc, soartă, Dumnezeu sau spune-i cum vrei.    
Deci ,în general, la o reuşită este o parte mai mică ce depinde de tine şi o parte mai mare şi deci hotărâtoare ce nu depinde de tine. Tu poţi doar să lupţi, să îţi faci partea ta, cealaltă parte iese în funcţie de cum au picat zarurile. Victoria sau înfrângerea nu este vina sau meritul tău. Tu eşti responsabil doar pentru părticica ta, pentru care merită şi trebuie să lupţi cu dinţii, să faci tot ce este omeneşte posibil să reuşeşti, dar mai mult de atât, ca simplu om, nu poţi face.
G – Hm, de încercat am încercat, mi-am făcut o formaţie, am scris câteva piese doar că succesul s-a lăsat şi se tot lasă aşteptat.
M – Eu apreciez un om după ce a încercat, luptat, să facă şi nu după ce a reuşit sau nu. Dacă a făcut tot ce depinde de el poate fi mulţumit şi dacă nu a reuşit. Un om ar trebui să aibă regrete dacă, nu a luptat, nu dacă a pierdut.
G – În privinţa asta nu trebuie, chiar nu trebuie, într-adevăr... să am regrete, spuse el resemnat.
M – Modul în care vrei tu să lupţi pentru acel scop nu este bun pentru că pentru tine fiecare zi are valoare doar în măsura în care te apropie de acel scop. Tu de fapt, fugi după ceva ce poate fi foarte bine o fata morgana. Poate îl vei atinge, poate nu; dacă însă nu îl atingi vei fi frustrat toată viaţa.
G – Este un sacrificiu pentru un scop nobil, în esenţă este un pariu cu propria ta viaţă în care joci totul pe o carte. Dacă conştientizezi asta este o atitudine aproape eroică.
M – O atitudine eroică pentru a actualiza un potenţial ce poate fi real sau la fel de bine poate fi imaginar, poate fi doar în mintea ta. E posibil de fapt să nici nu ai acel talent, acea chemare sau altfel spus acea potenţă nu este suficient de mare, de puternică, de profundă ca să reuşeşti. Deci, în lupta pentru succes şi părticica ce depinde de tine nu o poţi face pentru că nu eşti suficient de talentat, lăsând cu totul la o parte norocul, contextul, soarta.
G – Adică, poate, sunt mai prost decât credeam.
M – Poate, doar poate fi şi aceasta o explicaţie a insuccesului. O atitudine realistă cu adevărat eroică implică tocmai asumarea acestei posibilităţi.
G – Eroic de realist!  ,, La naiba, începe să îmi placă, oarecum,  tipul ăsta. Hai că poate, a plăcea, e prea mult spus, dar un fel de simpatie parcă încep să am pentru el.”
M – Tu presupui că ai un talent, deci joci totul bazându-te pe acea presupunere, ceea ce nu mi se pare foarte raţional, deci nu are rost ca fiecare zi să aibă valoare doar din perspectiva apropierii de acel scop.
G – Se prea poate să nu fiu suficient de talentat, în cazul ăsta mi se pare însă o cruntă nedreptate să simt nevoia să îmi actualizez acea chemare şi să sufăr pentru asta, să fiu nefericit, să ajung aici.
M – Viaţa nu e nici dreaptă nici nedreaptă, e cum o vezi şi cum ţi-o faci. Când o să vrei altceva o să simţi altă nevoie, şi ai să te decizi pentru alt scop sau, mă rog, descoperi în tine altă chemare, acolo o să fie şi nevoia respectivă.
G – Bun, bun, zise el puţin enervat.
M – Să presupunem însă că ai reuşit, că ţi-ai satisfăcut acea nevoie şi prin urmare vei fi fericit. Cât timp crezi că va ţine acea fericire?
G – Cum adică?... va ţine, răspunse el puţin nedumerit.
M – Va ţine cât va ţine, după care vei fi din nou nefericit pentru că te vei obişnui cu asta, va deveni o rutină şi vei dori altceva. De exemplu, dacă ai ajunge în paradis după un timp vei dori în iad pentru că raiul va fi o rutină chinuitoare şi plictisitoare pentru tine. Fericirea ca stare permanentă este o utopie, ea durează doar o fracţiune după ce ţi-ai satisfăcut o nevoie. Fericirea se transformă în nefericire ce la rândul ei se transformă în fericire şi tot aşa.
G – Aha, se poate, dar rămân oricum celelalte motive, care fiecare în parte sunt suficiente ca să merite.
M – Ai spus că o creaţie te face, metaforic spus, nemuritor ea fiind modul tău de a reda esenţa experienţei tale de viaţă.
G – Evident! Eu asta am încercat să fac prin muzica mea, zise el muşcându-şi din nou buzele.
M – Nimic mai greşit. Înţeleg dorinţa noastră de a rămâne sub orice formă măcar în conştiinţa generaţiilor viitoare, doar că şi aceasta din urmă este o utopie.
G – Nu, este o dorinţă nobilă şi profund umană, dar nu a fiecărui om ci a „Omului” cu majusculă!
M – Trebuie să te contrazic. Este tendinţa oricărui om, mai mult, a oricărei vieţuitoare, a oricărui sistem viu. Poţi să o priveşti ca pe o inerţie structurală, instinctuală chiar. Este dorinţa implicită a oricărui fiinţe vii de a se menţine la infinit, ca o consecinţă indirectă a instinctului de supravieţuire. Dorinţa ta este tributară acestui instinct filtrat însă prin cultura noastră specific umană.
Creaţia umană este un surogat cultural al instinctului de autoconservare. Astfel printr-o creaţie cu pretenţie de perenitate ne este oarecum calmat acel instinct prin ideea că dacă nu eu, măcar ceva creat de mine va fi etern.
G – Bine, să zicem că sunt de acord că această dorinţă este rezultatul indirect al unui instinct specific lumii vii, asta însă nu îl face ceva rău ci, din contră, firesc şi pertinent ca pretenţie.
M – Pretenţie este, pertinentă însă deloc.
G – Păi nu cred,spuse el scobindu-se în nas.
M – Crezi că ceva creat poate fi etern? Ceea ce tu numeşti etern înseamnă un interval de timp mai mare sau mai mic, atâta tot şi nimic mai mult. De pildă, piramidele vor mai fi câteva mii de ani dar apoi vor deveni nisip.
G – Să zicem atunci că vei fi ţinut minte multe generaţii de acum încolo, şi asta mi se pare cât de cât bine, oricum mai bine decât deloc.
M – Câte generaţii îţi ajung să te ţină minte ca să fii fericit?... una, două, nouă, nouăzeci?
G – Cât mai multe, preferabil toate!
M – Adică fericirea ta este măsurabilă, cuantificabilă. Frumos, putem inventa atunci ştiinţa exactă a fericirii, iar ca unitate de măsură folosim 1 generon ce îl putem defini prin faptul că o generaţie te ţine minte. Cantitatea înseamnă pentru tine calitate?
G – Nu fi sarcastic,te rog! ,,Tot ce am vrut era să fiu şi eu puţin celebru. De aceea am avut formaţia şi tot din acelaşi motiv am tot fost pe la concerte.”
M – În ceea ce priveşte valoarea experienţei tale de viaţă, prinsă în creaţie, ea are valoare cu adevărat pentru tine. Pentru altul are valoare doar în măsura în care poate să îţi folosească viziunea pentru a şi-o consolida pe a lui. De fapt, implicit, te invidiază şi te admiră în acelaşi timp. Tu serveşti doar ca reper ce trebuie depăşit prin viziunea critică asupra operei tale. Nu crede că cel ce se apleacă asupra biografiei şi operei tale caută să se identifice în vreun fel sau altul cu tine ci o face tocmai pentru a te demola şi pentru a te integra în viziunea lui. Deci, în esenţă, tu oricum nu contezi ci doar el contează. În multe cazuri şi dacă nu este mai bun de cât tine va prefera să se mintă pe el însuşi pentru a-şi salva stima de sine.
G – Nu mi-am pus problema în maniera asta.
M – În ceea ce priveşte nevoia de succes, de faimă, de putere, de a fi admirat şi, de ce nu, şi invidiat acestea sunt dorinţe pe care le are orice om, indiferent ce face şi indiferent ce scopuri şi ce vise are. Acestea sunt motive, dar sunt motive generale ce sunt la fel de valabile şi pentru un scop nobil cât şi pentru unul să-l numim mărunt.
G – Da... mormăi el cu resemnare.
M – Important este să pricepi că motivul adevărat pentru care vrei să faci ceva anume, este fericirea. Steaua ta este doar un mod de a căuta acea fericire prin creaţia muzicală. Deci motivul, „de ce-ul”, este fericirea, „ce-ul” este creaţia, „cum-ul”,adică modul, este ideea ta că o zi anume are doar atunci sens, dacă te apropie de scopul dorit. Ai văzut că „ce-ul” şi ,,cum-ul” sunt relative şi din punct de vedere logic nu se justifică în maniera în care vrei să le faci tu.
G – Aha, ai dreptate, probabil că aşa stau lucrurile.
M – Orice şi oricum e bun doar de te face fericit, dacă nu caută altceva, un altce şi un altcum. Doar motivul rămâne acelaşi, fericirea. În cazul tău asta trebuie să faci, să cauţi fericirea altfel şi altcum, pentru că aşa cum ai făcut-o până acum nu merge, pentru că te face nefericit. Încearcă până mâine să te gândeşti la altceva, la altă stea sau chiar la alte stele.
G – Am să încerc să fac asta.
M – Bine, pe mâine.
G – Pe mâine.
G rămase singur şi posomorât.
„Cam are dreptate.  M nu e un tip prost deloc, dacă stau să mă gândesc logic nu prea am argumente pentru a rămâne blocat la ideea de creaţie. Ea este un surogat al instinctului de conservare ce implică dorinţa de eternitate care este utopică. Nu poţi rămâne decât în memoria câtorva generaţii pe care persoana ta şi experienţa ta de viaţă îi interesează doar din perspectiva lor egoistă. Reuşita, succesul depinde în mare măsură de context, inclusiv mica ta parte poate nu o poţi face pentru că foarte probabil ţi-ai supraapreciat potenţialul pe care tu presupui că îl ai. Şi dacă ai obţine succesul, după scurt timp fericirea se transformă în rutină şi apoi în frustrare.”
Un zâmbet amar îi brăzdă chipul. Se ridică din pat şi se duse până la fereastră. Frumuseţea grădinii de afară precum şi vremea frumoasă îi mai descreţiră puţin fruntea.
,,Nu are rost să cred că sunt un geniu şi să mă comport ca atare, dacă asta mă face nefericit. De m-ar fi făcut fericit merita chiar dacă nu aveam nici o sclipire genială. De fapt nici nu contează dacă am sau nu, contează doar dacă mă face fericit sau nu mă face. Trebuie să încerc să doresc altceva, ceva ce să pot împlini în timp util, şi apoi să mă facă mulţumit. Dar ce oare? Am să mă gândesc şi am să găsesc eu o cale. Trebuie să îmi mai reduc din pretenţii. Se pare că altă soluţie nu există. Pe de altă parte, de medic depinde ieşirea mea de aici, iar ca să scap de spital, trebuie să colaborez cu el. Aceasta este în mod sigur prioritatea mea acum...”

A doua şedinţă

Dimineaţa, conform programului de lucru medicul, se prezentă în salonul pacientului.
M –Bună!
G – Bună doctore, răspunse el cu nerăbdare.
M – Cum merge?
G – Aşa şi aşa.,,Ce întrebare profundă. De parcă ar putea merge grozav.”
M – Adică... te-ai mai gândit la ce am discutat ieri ?
G – Păi, îmi dau seama ce important este să îmi găsesc fericirea în ceva!
M – De ce crezi că este aşa de important?
G – Păi, ca să îmi găsesc un scop în viaţă, ca să merite să îmi trăiesc viaţa, ca să am un motiv suficient de puternic să trăiesc şi nu în ultimul rând, pentru că aşa aş scăpa de depresie.
M – Da, găsind ceva ce să te facă fericit, te va scăpa de depresie şi îţi va arăta că viaţa este frumoasă şi că ea merită trăită. Acum mai trebuie doar să găsim acel ceva.
G – Exact şi am încercat să găsesc o soluţie, am încercat să găsesc ceva, spuse el prinzând între dinţi partea de jos a buzei. Brusc însă, îi dădu drumul de parcă îl lovise o forţă nevăzută.
,,Trebuie să fiu atent la ticul ăsta, să nu am probleme şi să zică că nu îmi poate da drumul penru că încă nu sunt complet vindecat. Da trebuie să mă concentrez.”
M – Foarte bine, la ce te-ai gândit?
G – Trebuie să recunosc că am o admiraţie pentru tot felul de misionari sau felurite fundaţii de binefacere. Acei oameni păreau că îşi găsesc fericirea ajutându-i pe alţii, făcându-le viaţa mai bună, schimbând lanţul cauzal al răului cu cel al binelui.
Este o idee foarte frumoasă să răspunzi la rău, suferinţă, durere cu bine. Acei oameni concretizează fericirea lor prin fericirea semenilor lor datorită faptului că se pot identifica cu ei. Este cel mai moral act cu putinţă fiind, cred, esenţa moralităţii însăşi.
M – Adică să faci bine celorlalţi, să-i ajuţi?
G – Exact!
M – Noi ca oameni nu putem fi altruişti ci doar egoişti. De câte ori avem iluzia că îl ajutăm pe altul de fapt pe noi ne ajutăm şi asta pentru faptul că ne putem identifica cu acea persoană. De pildă când dai bani unui cerşetor nu îi dai că vrei să îl ajuţi pe el, ci pe tine, pentru că te poţi vedea în mod potenţial în el şi prin urmare fiindu-ţi frică să nu ajungi ca el îi dai. Implicit crezi că dacă tu i-ai dat acum şi altul îţi va da ţie dacă vei avea nevoie.
Acest altul poate fi oricine, inclusiv Dumnezeu. „Vezi Doamne, sunt bun cu alţii, deci fii şi tu bun cu mine că tocmai am dovedit că merit, iar dacă eu am ajutat şi tu trebuie să mă ajuţi”.
G – Nu ştiu ce să zic, pare cam ciudat ceea ce afirmi, spuse el nedumerit.
M – Tu eşti astfel construit încât doar ţie poţi să îţi faci bine.
G – Fii te rog un pic mai explicit, spuse el un pic iritat.
M – Există două modalităţi de a interacţiona cu celălalt şi anume te poţi identifica cu el sau nu. Îţi dau un exemplu: tragedia şi comedia. Pe lipsa identificării se bazează comedia. Tu când râzi de cineva, de fapt râzi de o durere, o suferinţă sau o dificultate a celuilalt de care tu te distanţezi şi poţi să râzi tocmai pentru că nu te identifici cu acea persoană.    
La tragedie, când plângi pentru cineva o poţi face tocmai pentru că există o identificare între tine şi el, pentru că te poţi pune în locul lui, pentru că te vezi pe tine în el.
Comedia ar deveni tragedie dacă te-ai pune în locul aceluia de care râzi. Identificarea cu suferinţa celuilalt duce însă la frică, întrucât şi tu poţi, la o adică, să suferi ca şi el. Această teamă este însă în esenţa profund egoistă şi nu are nimic altruist în ea.
G se uită cu atenţie la gura doctorului şi încercă să îşi imagineze cum ar arăta ea dacă ar plânge.
,,Are buze prea subţiri. Nu e bun de tragedie, poate că doar de comedie. Da poate că nici măcar de asta.”
G – Păi dacă oarecum râsul este rău şi plânsul este bun cum să înţeleg credinţa populară cum că râsul ne face bine şi plânsul rău?
M – Nouă ne face bine ceea ce ne ridică moralul. Râsul ne ridică egoul şi stima de sine pentru că o coboară pe a celuilalt. El este acum fraier, prost, neinspirat... comparativ cu el eu sunt super bun. Pe când frica de a ajunge ca cel ce suferă ni-l coboară, ne simţim vulnerabili şi neajutoraţi şi atunci, totuşi, trebuie să facem ceva să întâmpinăm din timp acel rău potenţial. Nu crezi?
G – Nu ştiu ce să zic, nu văd ce am putea face!
M – Şi totuşi?!
G – Ce anume să facem? Cum putem întâmpina aşa ceva ?
M – Facem tocmai acele acte de bine faţă de ceilalţi, acele fapte bune.
G – Aceasta pare o rezolvare cât de cât bună, nu crezi?
M – Problema este că le facem ca pe un troc cu soarta sau cu Dumnezeu pe baza principiului acţiunii şi reacţiunii. Acum că tocmai am făcut un bine trebuie să primesc şi eu unul înapoi, prin asta scade probabilitatea de a mi se întâmpla ceva rău, de a ajunge ca cel ce suferă. O faptă bună este ca o măsură preventivă în esenţă, însă total egoistă, doar că la un nivel inconştient.
G – Să înţeleg atunci că nu există acte de bine faţă de semeni?
M – Ele ca trăiri subiective există, dar nu şi din punct de vedere logic. Tu, ca trăire, când faci un bine semenului tău te simţi bine, doar că de fapt te simţi bine pentru tine şi nu pentru el. Acel altruism nobil este de fapt o iluzie...sau o minciună frumoasă!
G – Destul de tristă situaţia aceasta descrisă de tine, doctore.
G se scărpină după ureche gandindu-se, oarecum resemnat,  că aşa ceva niciodată nu îi trecuse prin cap.
,,Unii trebuie să lucreze ca prostii o viaţa întreagă şi nu mai au timp să îşi pună vre-o problemă mai profundă. Alţii sunt la polul opus. Oare eu unde mă situez?”
M – Dacă nu vrei să te minţi pe tine, atunci cam aşa stă treaba. 
G – Actualizarea de sine, de pildă prin creaţie şi acum şi ideea de a face bine celorlalţi văd că din punct de vedere logic nu prea rezistă, ci sunt cu mult mai nuanţate. Se pare că nici pentru una nu există motive raţionale suficiente ce să te oblige oarecum să le urmezi în a-ţi căuta fericirea pe această cale.
M – Exact, răspunse doctorul pe un ton satisfăcut.
G – Păi din punct de vedere raţional, dacă bine am înţeles, nici una nu merită într-un mod imperativ să fie urmată, spuse el resemnat.
M – Văd că ai priceput, am să te rog ca până mâine să te gândeşti la altceva ce ar putea să merite, la altă cale de a-ţi căuta fericirea.
G – Mă voi gândi,promit.
M – Vorbim mâine.
G – Da. Numai bine!
M – La fel!
Uşa se închise în urma medicului iar G rămase din nou singur, doar el, cu gândurile lui.
 „Chiar că e destul de tare. M ăsta e un tip ce merită, eventual, chiar puţin admirat. Parcă îmi ia vălul de pe ochi. La ce oare cât de cât dezirabil să mă gândesc, în ce să încerc să îmi găsesc oare fericirea?“
G se reinstală comod în pat, îşi fixă privirea în tavan şi încercă să se gândească la ce îl rugase doctorul.
„Să te gândeşti la ce te-ar face fericit! Ce întrebare... de fapt... de fapt poate chiar asta este întrebarea cea mai importantă din toate întrebările posibile. Una e să te întrebi, alta este să şi găseşti un răspuns. Poate nici nu există un astfel de răspuns... poate. Indiferent că găsesc ceva sau nu trebuie măcar să mă prefac că eu caut. Asta ca să fac jocul lui. De spital m-am săturat. Dacă găsesc ceva foarte bine! cu toate că nu cred, dar măcar vede că am intenţia şi poate o să-şi dea acordul să ies de aici. Nici eu nu sunt prost, ce naiba...“
 
A treia şedinţă
 
Dimineaţa următoare doctoral intră grăbit în salon, se scuză că a întârziat puţin după care începe din nou şedinţa de terapie cu pacientul.
M – Ce faci? Cum te mai simţi?
G – Ceva mai bine doctore.  Mă bucur să te revăd!
M – Te-ai mai gândit la un motiv suficient de puternic şi de important pentru tine încât să merite, metaforic zis, să trăieşti pentru el?
G –Păi, ar mai putea fi ceva şi anume ideea de libertate, de a fi un om liber.
M – Bun, dar mai concret ce înţelegi prin asta?
G – Înţeleg să ai o activitate ce te face să fii un om liber, ce te face să nu fi un sclav al sistemului socioeconomic.
M – Adică?
G – De pildă să ai afacerea ta, să nu lucrezi pentru altul ci pentru tine şi să faci suficienţi bani aşa încât să ai o independenţă financiară. Aşa eşti propriul tău stăpân şi având spatele asigurat poţi, într-o serie de context, să spui da sau să spui nu, pe când oamenii ce lucrează normal pot spune doar da pentru ca nu îşi permit să spună nu. Aşa aş face doar ce îmi place şi nu aş face ce nu îmi place ceea ce mi se pare foarte tare.
M – Deci ideea ar fi să faci suficienţi bani pe cont propriu aşa încât să poţi avea o independenţă financiară.
G – Exact, răspunse el scurt, pocnindu-şi involuntar degetele de la mâna dreaptă.
M – De ce bani, banii ar trebui să fie un mijloc nu un scop, în ultimă instanţă nu îi iei cu tine în mormânt, nu crezi?
G – Întocmai, doar că ei sunt implicit şi un potenţial, un potenţial ce se poate transforma în orice, sau aproape în orice. Dacă ai suficienţi bani poţi să vizitezi lumea, poţi să colecţionezi ce te pasionează, ai confortul dorit, eşti admirat şi invidiat de restul, ai putere, ai prestigiu, poţi inclusiv politic să te implici mai pe faţă sau mai din umbră. Poţi să te distrezi cum vrei...
Doar iubirea şi parţial sănătatea nu o poţi cumpăra cu ei, în rest poţi orice. Deci sunt o potenţă ce poţi să o actualizezi în funcţie de dorinţele tale contextuale aşa încât să le poţi satisface repede şi bine. Aşa ceva cred că s-ar putea să-mi placă, m-aş simţi bine şi deci aş putea fi fericit. Doresc banii tocmai pentru a avea posibilitatea să mă bucur de viaţă, iar ei sunt acea posibilitate aşa că merită să lupţi pentru ei.
M – Cu partea cu banii teoretic sunt de acord, dar practic spune-mi cum anume vrei să-i obţii? Sper că nu îmi spui că vrei să joci la loto!
G – Nu doctore, asta sigur nu... sau măcar acum cred că nu! Dar, oricum, nu trebuie să fii ironic cu mine, spuse el cu o urmă de reproş în glas.
Fără să îşi dea seama îşi muscă în mod repetat buzele, fapt netrecut cu vederea de către interlocutorul său.
M- Eşti agitat? Nu mai ai răbdare?  Văd că îţi tot muşti buzele.
G-Nu sunt agitat, doar că sunt foarte prins de subiectul discuţiei noastre, se grăbi el să răspundă.
M – Am glumit şi eu un pic… dar revenind, cum îţi imaginezi că îi vei face?
G – Păi concret, acum, la ce afacere m-aş gândi că merge nu pot să îţi spun pentru că nu ştiu, doar că principiul ar fi să ai firma ta, să fii propriul tău şef, să nu dai raportul nimănui. 
M – Dacă înţeleg bine tu vrei să obţii libertatea printr-o activitate economică indirect prin bani. Este o idee bună doar că este o iluzie.
G – Nu cred. Asta chiar că nu pot să cred!
M – Gândeşte-te un pic şi ai să îmi dai dreptate. Modul în care vrei să obţii bani, numai libertate nu îţi va da. Să zicem că ai firma ta, că tu eşti patronul, că tu iei deciziile.
G – Bine, bine să zicem… Mai departe te rog.
M – Asta implică responsabilitate, riscuri asumate, teama constantă de eşec, nopţi nedormite, alţii depind de tine, de deciziile tale. Vei lucra nu ca alţii 8 ore, ci 14 ore, şi acasă tot la afacere te vei gândi. Ea îţi va răpi tot timpul şi numai liber nu vei putea fi, numai timp să te bucuri de bani nu vei avea.
G – Se poate, dar există şi o plăcere a riscului, a luptei, a adrenalinei, a ideii de a face ceva, de a fi activ. Şi dacă nu reuşeşti merită să încerci, măcar ştii că ai făcut tot ce depinde de tine, iar dacă reuşeşti atunci acei bani îţi dau libertatea.
M – Da doar că trebuie să te gândeşti de aşa ceva ţi se potriveşte ţie ca individ sau nu. Există oameni pe care îi prinde aşa ceva şi alţii care, să zic aşa, nu sunt făcuţi pentru asta. Dacă o astfel de luptă te-ar face fericit, încearc-o, dacă nu, nu. Şi mai sunt câteva probleme legate de obţinerea libertăţii.
G – Care? Să zicem că procesul de a face bani poate nu mă încântă atât de mult, dar scopul mă încântă cu siguranţă, mă motivează să lupt şi să trăiesc. Cred că aşa ceva vrei de la mine, nu?
M – Ce vreau este să nu fugi după himere, după minciuni pentru că după un anumit timp vei vedea că nu sunt decât vorbe goale şi apoi vei ajunge din nou aici, la spital tot cu depresie şi tot fără un motiv de a trăi, tot fără ceva în ce să crezi, ceva ce să te facă fericit.
G – Păi nu văd cum este o himeră aşa ceva!
M – Logic este… Va dura un timp până vei avea suficienţi bani, timp ce poate fi destul de lung. La un moment dat va trebui să o laşi mai moale tocmai ca să ai timp de tine. Există următoarele riscuri de care trebuie să fii conştient. Intervalul de timp până ai destui bani se poate să fie foarte lung, investeşti şi reinvesteşti şi îţi va fi foarte greu ca la un moment anume să te opreşti, să spui destul. Dacă nu vei putea face aceasta atunci banul va deveni pentru tine din mijloc un scop.
G – Dacă nu mă voi putea opri înseamnă că îmi place lupta, iar dacă va dura mai mult până îi fac mă voi bucura mai târziu de ei.
M – Se poate, cum la fel de bine se poate să te saturi de luptă, să nu te poţi opri cu toate că vrei, şi când te-ai oprit să fii prea bătrân sau bolnav ca să te mai poţi bucura cum ai vrea de ei.
G – Păi da... şi varianta asta poate să se întâmple. Din păcate este posibilă!
M – Şi tot riscul şi stresul ăsta pentru iluzia de libertate.
G – Adică... stres am înţeles, dar iluzie nu!?
M – Libertatea nu este decât o noţiune cu care încercăm noi să înţelegem lumea. Noi ca oameni nu suntem nici liberi şi nici predestinaţi. Ambele sunt noţiuni abstracte prin care mintea noastră ordonează şi explică lumea în care trăim. Ea nu există în afara noastră, nu există în lucruri şi în evenimente ci noi le interpretăm şi ordonăm, catalogându-le ca fiind fie libere, fie nu. Deci nu ai pentru ce libertate să lupţi, să atingi pentru că ea există doar în mintea noastră, nu şi în afara ei.
G – Poate aşa este… doar că mă doare puţin capul.
M – Important este să realizezi că dacă scopul, adică libertatea, libertate pe care vrei să o obţii printr-o independenţă financiară, te face fericit atunci merită dacă nu ,nu! Ai văzut că strict raţional treaba este foarte nuanţată şi asta în cel mai bun caz.
G – Raţional este chestionabilă. Presupun că vrei să mă gândesc la altceva, la ceva în ce să pot crede cu adevărat ceva ce din punct de vedere raţional să fie viabil şi să mă şi mulţumească în acelaşi timp.
M – Te rog fă asta, ne vedem mâine.
G – La revedere doctore.
G era din nou singur în salon. Oricât vroia să se ţină tare, o serie de gânduri contradictorii nu îl lăsau în pace. 
„De parcă am şi avea de ales să ne vedem sau să nu. El poate are de ales, eu însă chiar nu am. Da’ prost nu este M şi interesant este ceea ce zice, dar pentru mine contează acum să ies de aici şi am să joc jocul pentru asta. Îl apreciez însă pentru că el chiar crede în ceea ce  zice. Ceea ce nu este însă aşa bine este că îi place să se simtă important, să arate câte ştie... şi toate astea le face un pic de sus, cu conştiinţa omului superior, a părintelui atotştiutor. Mie oricum nu îmi pasă. Da’ ce-mi bat eu capul cu asta. Eu trebuie să scap de aici şi nu să îmi bat capul cu ce vrea sau nu vrea doctorul...“
Timpul trecea destul de greu pentru pacient. G îşi dădu seama că nu era aşa de uşor precum crezuse să mai vină cu o idee pentru ziua următoare. Puţin agitat, chiar uşor nervos, se plimbă de colo în colo prin salon. După un timp se aşeză pe pat, dar, doar pentru a se ridica  din nou peste câteva minute.
Seara, venind cu tratamentul, sora medicală B îl găsi făcând ture între pat şi geam.
B-Ce faceţi? Nu va simţiţi bine?
G-A nu... sunt în regulă, doar că sunt destul de agitat pentru că am de găsit o soluţie.
B-V-am adus tratamentul de seară.
G-Săraca de tine, şi la oră asta tot aicea eşti?
B-Mai am puţin şi am să plec acasă.
G-Măcar acolo o să te poţi odihni puţin. Nu?
B-Nu chiar, acolo mă aşteaptă familia.
G-O, deci să înţeleg că şti căsătorită?
B-Da, am şi doi copii.
G-Hmm, ca să vezi...
Faţa pacientului se lumină pentru o clipă. ,,Asta e, am găsit soluţia.”
G-Mulţumesc draga B, pe mâine.
B-Pe mâine, domnule.
                     


A patra şedinţă

De cum a intrat doctorul pe uşă nici nu a apucat bine să salute că G îl şi abordă cu o voce jovială şi prietenoasă.
G – Ei bine doctore am găsit altceva, ceva ce şi raţional pare a fi un motiv acceptabil şi ce ar trebui să mă şi mulţumească, spuse el nerăbdător.
M – Mă bucur, ce anume ai găsit, întrebă curios medicul.
G – Ideea ar fi să îţi cauţi şi să îţi găseşti fericirea şi mulţumirea în viaţa de familie, în iubire, în copii. Este un scop ce ar trebui să îl aibă orice om normal. Din punct de vedere afectiv ai fi fericit în dragostea ta pentru persoana iubită, iar a avea un copil cu acea persoană este de asemenea foarte important.
M – De ce este aşa de important pentru tine?
G – Din mai multe motive. Unul dintre ele ar fi că prin acel copil tu te contopeşti pentru totdeauna cu persoana iubită căci prin acel copil cei doi vor fi mereu împreună într-o nouă fiinţă. Este valabil şi din punct de vedere biologic pentru că cele două coduri genetice devin unul, iar acel cod genetic se va combina mai departe cu altul atunci când copilul va avea la rândul său urmaşi. Deci în mersul lumii vii prin acel copil tu mergi mai departe cu persoana iubită pe firul genetic al vieţii. Ce poate fi mai frumos decât aşa ceva?
M – Da, e frumos, ziceai că mai ai şi alte motive de a dori copii.
G – Bineînţeles că mai am. Alt motiv ar fi că îţi satisfaci prin aceasta instinctul de procreere cu tot ce implică acesta, că laşi ceva în urma ta, că un copil îţi dă sau măcar îţi redă un scop în viaţă, un motiv pentru care să lupţi, iar pragmatic vorbind are cine la bătrâneţe, dacă nu să aibă grijă de tine, măcar să te caute din când în când.
M – Pricep, dar explică-mi un pic ce anume înţelegi prin persoana iubită?
G îşi dădu ochii peste cap şi în acelaşi timp strâmbă a dezaprobare din colţul gurii. ,,Auzi colo, ce dracului să înţeleg prin aşa ceva.”
G – Păi cum ce înţeleg, eu zic că implicit este clar pentru toată lumea. Persoana iubită este acea persoană de care te îndrăgosteşti.
M – De ce crezi că te îndrăgosteşti de o anume persoană?
G – Ce întrebare… pentru că îmi place ceva la ea. Îmi poate plăcea cum arată sau cum se poartă sau cum gândeşte. Ea are nişte calităţi pe care eu le găsesc atractive. Aşa se întâmplă la oricine, cred eu... deci şi la tine doctore. Nu?
M – Fii puţin mai explicit, te rog, zise doctorul pe un ton destul de dur.
G – Bine. Pentru că îmi place ceva la ea. Acel ceva sau mai bine zis acele calităţi care îmi plac conştient sau mai puţin conştient îmi plac tocmai pentru că îmi lipsesc mie. Din punct de vedere genetic sunt atras de acea persoană ce mă completează cel mai bine. Jumătatea ta, metaforic vorbind, are calităţi pe care tu nu le ai şi invers, tu ai atribute pe care  ea nu le are. Altfel spus, contrariile se atrag tocmai pentru a se completa.
Evident că trebuie să existe şi multe puncte comune pe care le au ambii, dar atracţia inconştientă se bazează pe acea completare reciprocă. Eu ăsta cred că este motivul pentru care tu te simţi atras de o anume persoană, motivul care, să zic aşa, declanşează ceea ce se numeşte iubire.
M – Sunt de acord cu ceea ce ai spus. De ce doreşti atunci căsătoria?
G – Ca să fiu sincer, cu ea sau fără ea este tot una din punct de vedere afectiv doar că social vorbind este o formă recunoscută de convieţuire. Astfel eşti acceptat şi recunoscut de societate, eşti în rând cu lumea. Bineînţeles că asta nu face ca lucrurile între tine şi ea să fie mai bune sau mai rele, e doar o formă socială de a recunoaşte ceva ce deja există.
M – Înţeleg acum de ce îţi doreşti o familie şi copii, doar că din păcate motivele din perspectivă logică sunt din nou total greşite.
Lui G îi veni din nou să îşi muşte buzele dar făcând un efort de voinţă se stăpânii în ultimul moment şi spuse răspicat:
G – Nu cred, de data asta chiar nu cred ceea ce spui!
M – Ei bine să ne gândim puţin. Să începem cu iubirea şi apoi ajungem şi la copii.
G – Sunt curios, doctore… chiar foarte curios.
M – Ai spus că inconştient iubeşti ceva ce pe anumite planuri te completează. Nimic mai fals, gândeşte-te puţin. Sunt destule persoane ce au acele însuşiri care să zicem că te completează pe tine doar că pentru una simţi ceva şi pentru alta nu simţi nimic.
G – Păi,hm…. Adică, nu mai ştiu ce am vrut să zic, spuse el vădit stânjenit.
M – Suma acelor calităţi în mod aproape identic o poţi găsi la mai multe persoane şi cu toate astea una te lasă rece şi alta nu.
G – Aha,da..., mormăi el resemnat.
M – Şi mai este o problemă cu însuşirile care te fac să îţi placă cineva. Ele se pot modifica în timp, se pot schimba sau pot chiar să dispară. De exemplu, dacă persoana pe care o iubeşti are un accident şi în urma lui nu mai arată bine sau i-a fost afectată judecata... atunci înseamnă că nu o mai iubeşti, nu?
G – Nu ştiu ce să zic, într-un fel ar trebui să o iubesc în continuare, cred.
,,De fapt, habar nu am ce ar putea să se întâmple într-un astfel de caz.”
M – Dacă tu te îndrăgosteşti de calităţile unei persoane atunci nu ţii la ea ci la calităţile ei, calităţi ce pot să fie găsite la multe alte persoane şi calităţi pe care acea persoană le poate pierde în timp. Tu atunci nu ţii la ea ci ţii la formele trecătoare în care există ea, tu atunci nu o iubeşti pe ea, ci iubeşti corpul ei, mintea ei, temperamentul ei.
G – Păi, aşa pare că este. Nu văd cum s-ar putea altfel decât aşa.
M – În cele mai multe cazuri aşa se întâmplă, dar asta nu e iubire, în puţine cazuri se întâmplă altfel şi atunci chiar este vorba de dragoste.
G – Adică? Din nou mă depăşeşte un pic situaţia sau discuţia?
M – Nouă ca oameni ne este accesibil doar, să zic aşa cum suntem, nu însă şi ce suntem.
G – Nu pricep ce vrei să spui. Parcă ai fi vorgit în chineză sau în altă limbă asemănătoare.
M – E simplu, crede-mă, spuse medicul zâmbind.
G – Poate pentru tine este, asta pot să cred, dar pentru alţii, mă îndoiesc că pricep.
M – Am să îţi explic. Tu exişti sub forma corpului tău, a temperamentului tău, a minţii tale, a codului tău genetic, a scopurilor tale. Toate acestea sunt ale tale, dar toate acestea Nu eşti tu. Tu eşti un necunoscut ce există sub aceste forme. Mâna este a ta, dar tu nu eşti mâna ta. De câte ori încerci să răspunzi la întrebarea ce eşti tu din păcate răspunsurile pot fi doar cum eşti, nu şi ce eşti.
Deci tu eşti un „ce” necunoscut care există şi se poate cunoaşte pe el şi poate fi cunoscut de alţii doar printr-un cumul de cum-uri. Acest cumul de cum-uri sunt totalitatea atributelor tale,  este x-ul tău, y-ul tău, z-ul tău. Tu atât poţi cunoaşte din tine sau din altul, doar cum există el în lume, nu însă şi ce este el. De câte ori încerci să răspunzi la ce eşti răspunzi de fapt la cum eşti, e ca şi când defineşti un subiect prin atributele lui, dar subiectul însuşi rămâne ascuns.
G – Dar acel cumul de atribute e unic şi atunci mă reprezintă şi pot spune că eu sunt acea combinaţie unică de calităţi şi defecte, nu?
M – De acord. Unică da, dar tot atribute sunt, tot „cum”-uri sunt. Poţi spune că tu ca subiect eşti un „ce” necunoscut care se cunoaşte pe el ca o combinaţie unică de atribute.
G – Dacă tu eşti un necunoscut pentru tine, celălalt este cu atât mai mult un necunoscut.
M – Exact. Tu cunoşti din tine şi din celălalt doar cât este accesibil şi accesibile sunt doar formele în care exişti tu şi celălalt. Dacă iubirea dintre voi se bazează pe acele forme de existentă, pe acele cum-uri sau atribute atunci nu este iubire cu adevărat.
G – Din moment ce doar ele sunt accesibile pe ce altceva s-ar putea baza?
M – În puţine cazuri nu se bazează pe cum sunteţi ci pe ce sunteţi.
G – Dar tocmai ai spus că ce-ul este inaccesibil, de fapt şi eu şi ea suntem nişte necunoscuţi pentru noi înşine şi cu atât mai mult pentru restul. Aşa că nu văd cum se poate baza iubirea pe ceva necunoscut, adică pe acel „ce” ascuns?
M – Întocmai pe acel ce necunoscut al tău şi al ei se bazează adevărata iubire.
Pacientul nu dădu nici un răspuns ci rămase cu privirea pierdută undeva în depărtare. Acest aspect nu îi scăpa doctorului ce profitând de moment îl întrebă dacă mai este prezent. 
G –Scuze doctore m-ai pierdut… nu prea înţeleg, răspunse el rapid.
M – Am să fiu mai concret. Da, asta se întâmplă atunci când îţi place cineva şi nu îţi poţi explica de ce, pentru că sunt altele mai frumoase, mai deştepte, mai temperamentale... şi cu toate astea tu pe acea persoană o iubeşti şi nu pe alta.
G – Hm… păi ce să mai zic, făcu el blazat.
M – Nu poţi defini de ce, acea persoană poate să piardă unele atribute şi tu continui să o iubeşti pentru că intuitiv o iubeşti pe ea nu formele sub care o cunoşti tu şi totodată formele sub care se cunoaşte ea pe ea.
G – Adică iubirea adevărată este o taină, este un mister inexplicabil logic ce se petrece între doi necunoscuţi.
M – Da, este o punte intuitivă ce leagă două neanturi.
G – Pricep, dar ce este rău în asta?
M – În cele mai multe cazuri nu se întâmplă aşa ci se întâmplă la nivelul inferior al atributelor, nu la cel al subiectelor.
G – Vrei a spui că atunci eşti expus potenţialei primejdii a schimbării lor, a plictiselii, a faptului că tu sau ea poate găsi aceleaşi atribute la altcineva, foarte probabil într-o mai mare măsură decât la tine?
M – Da, există acest risc. Dacă tu îţi cauţi fericirea în iubire te sprijini de un stâlp exterior ţie, ce poate să dispară oricând, este ca o loterie, este ca şi când ai arunca zarurile. Pe aşa ceva să îţi bazezi fericirea pare puţin riscant, nu crezi?
G – Păi da, dar merită să încerci, ce altceva îţi rămâne? Dacă nu încerci, te protejezi neimplicându-te, dar aşa rămâi într-un punct zero ce nu înseamnă nici fericire, nici nefericire, pe termen lung mai degrabă nefericit aş zice.
M – Da, clar merită să încerci asta, mai rămâne ideea de a avea un copil, dacă nu mă înşel?
G – Nu te înşeli, chiar deloc.
M – Să faci un copil doar ca să fii tu fericit nu este un motiv tocmai demn de dorit. Poate să te mulţumească cum la fel de bine te poate necăji. În cele mai multe cazuri este şi una şi alta în măsuri foarte variabile. Asupra părţii bune nu insist pentru că ea este clară, asupra părţii posibil rele voi insista.
Depinde mult cum eşti în stare să îl educi, depinde mult de cum anume este el ca individ. Poate orice i-ai da o să fie nemulţumit şi o să se simtă neîndreptăţit de tine, dacă eşti prea dur cu el îi zdrobeşti personalitatea, dacă eşti prea lejer cu el o să i se urce la cap; în ambele cazuri va fi nemulţumit.
G – Sunt de acord că este greu să menţii un balans în educaţia lui. Dar pe de altă parte prin el retrăieşti copilăria şi adolescenţa, retrăieşti visele tale ...
M – Total greşit ca atitudine. Dacă prin el vrei să realizezi ce nu ai putut tu este total greşit. Dacă îi bagi pe gât propriile tale vise amândoi veţi fi nefericiţi. El este un alt om, diferit de tine, ce are dreptul la propriile lui scopuri, iar rolul tău este să-l ajuţi pe el, să îl înţelegi pe el şi nu să te cauţi cu forţa pe ţine în el, să te iubeşti pe tine în el. El trebuie iubit pentru el, independent de tine.
G – Păi, aşa ar trebui.
M – Deci ce trebuie să te preocupe atunci este binele şi fericirea lui nu a ta, ele pot fi identice, dar asta doar într-un caz ideal.
G – Vrei să spui că din punct de vedere raţional atât în dragoste cât şi în ceea ce priveşte copiii ai toate şansele să fii fericit cum la fel le ai să nu fi. Cu toate că nu există nici o garanţie merită însă încercarea.
M – Exact, am să te rog din nou să te gândeşti la alt scop posibil pentru care să merite să lupţi şi care din punct de vedere raţional să nu fie chiar aşa de relativ ca aceste două, măcar unul să fie cu un grad mai mare de siguranţă
G – Să vedem. Am să încerc sa găsesc o soluţie
M – Bun. Povestim mâine.
G –  Am să îmi fac tema de casă. Promit.
M – Bine,acuma trebuie să plec.La revedere.
G – La revedere doctore, numai bine, spuse el muşcându-şi cu putere partea de jos a buzei.
După plecarea medicului G nu era tocmai în cele mai bune toane. Se apucă să pocnească din degete, apoi brusc, se ridică şi începu să se plimbe între pat şi fereastră.
„Treaba cu iubirea m-a cam ameţit şi partea aia că nu şti ce eşti ci doar cum, mi se pare cam prea SF, dar nu avea rost să intru în polemică cu el, mai bine aşa. Trebuie să ştii când să fii tigru şi când să fii miel... iar acum, pentru păstorul meu, am behăit vesel. De fapt cel mai deştept cedează până la urmă. Pe de altă parte a fost oarecum interesant, doar că era chiar fain dacă dura mai puţin timp şedinţa. A fost şi vina mea că am pus prea multe întrebări. Nu-i o problemă, găsesc eu altceva.“
 
A cincea şedinţă

Doctorul intră în salon cu o întârziere de treizeci de minute, purtând pe nas nişte ochelari mari de soare. Cu toate acestea cearcănele erau destul de vizibile.
M – Scuze că am întârziat… am avut nişte treburi pe cap şi nici prea bine nu mă simt astăzi.
G – Asta să fie cea mai mare problemă... mă refer la faptul că ai întârziat. Sper că nu este nimica serios.
M – A, nu, doar că nu am putut dormi şi cred că m-a prins ceva răceală.
G – Îmi pare rău, spuse el pe un ton cât putu de sincer
M – Nu ai de ce, dar mulțumesc oricum. În altă ordine de idei, te-ai mai gândit la povestea noastră?
G – Păi bineînţeles că am meditat, şi am mai găsit o rezolvare la problemă.
M – Sunt curios să aud ce ai găsit.
Privirea lui G fu captată de lentilele negre ale ochelarilor de soare. Încercă parcă instinctiv să vadă prin ele, cu toate că îşi dădu foarte bine seama că nu are cum să o facă.
,, Ce naiba o fi păţit doctorul de se ascunde după ochelarii ăstia? Pare puţin sifonat astăzi. Ei poate, ca tot omul, a băgat şi el o beţie.”
G – După ce am eliminat atâtea, ceea ce a mai rămas ca motive raţionale sunt nevoile primare. Ele îţi aduc şi o indiscutabilă mulţumire căci totuşi fericire poate este prea mult spus. Poţi spune că lipsa lor te face în mod clar nefericit aşa că trebuie să lupţi pentru ele ca să ai un minim confort.
M – Cum ar fi...?
G – Cum ar fi să ai un salar suficient să îţi permiţi o casă, o maşină, o excursie din când în când, să îţi cumperi haine noi, ce mâncare doreşti, să ai suficient timp de odihnă, să te poţi îngriji de sănătate. Ştiu că sunt aspecte mărunte, dar ele în mod clar sunt necesare pentru a-ţi asigura un minim confort, deci merită să lupţi pentru ele.
M – Nu te contrazic aici, merită să lupţi, contează însă cum anume o faci.
G – Vai! din nou apare acel „cum”. Adică ce vrei să zici?
M – Trebuie să lupţi pentru ele, dar nu trebuie să te identifici cu ele ci lupta ta trebuie să fie detaşată.
G – Ce mai vrei să spui cu asta?
,,Trebuie să mă stăpânesc şi să fiu mai politicos, că de se supără pe mine am încurcat-o.”
M – Mulţi fac greşeala să se ataşeze într-o manieră periculoasă de pildă de casa lor, de maşina lor uitând că ele sunt doar nişte consumabile ca şi noi ca oameni de altfel.
G – Cum adică consumabile?
M – Exact consumabile. Casa ta, maşina ta, hainele tale...au rolul de a te servi pe tine pe un anumit interval de timp, poate fi pe tot intervalul vieţii sau pe câţiva ani doar. Ele în tot acest timp se consumă sau altfel spus se uzează, se învechesc, se strică, se demodează, se deteriorează. Fix acelaşi lucru se întâmplă şi cu tine ca om în timpul vieţii; şi tu la rândul tău te consumi cu tot ce implică aceasta.
G – Vrei să spui atunci că eu şi cu lucrurile mele ne consumăm împreună, eu prin ele şi ele prin mine... ha, ce frumos am zis-o!
M – Da ceva de genul ăsta vreau să spun. Tocmai de aceea nu trebuie să le protejezi prea mult pentru că ele nu sunt făcute să dureze, cum nici tu nu eşti făcut să durezi. Trebuie doar să te bucuri detaşat de ele pe diferite intervale de timp.
G – Să zicem, dar mie nu îmi prea place cum pui tu problemele. Vrei să mă scapi pe mine de depresie şi la orice mă gândesc nu faci altceva decât să îmi demonstrezi că din punct de vedere logic, sau nu se susţine, sau e foarte nuanţat, sau mai ştiu eu ce! Mă tot pui să mă gândesc la ce m-ar putea face fericit şi apoi le demolezi sau nuanţezi şi relativizezi pe toate. Nu crezi că tu ar fi trebuit să mă ajuţi să găsesc ceva ce merită, ăsta ar trebui să fie rolul tău, nu crezi!?
M – Crezi că nu îmi ştiu rolul? întrebă doctorul pe un ton superior şi voit afectat.
G – Nu ştiu asta... adică vreau să zic că în mod sigur ştii ce faci … dar ştiu că nu aşa se pune problema sau asta, sau aia, sau dacă nu gândeşte-te la altceva ce te face fericit. Cred că ar trebui să fie şi asta un pic şi aia un pic şi ailaltă câte un pic măcar. Nimic anume nu merită cu adevărat să te identifici ca prostul, cred că ai vrut să zici. De fapt de toate ai nevoie mai mult sau mai puţin, depinde de individ.
M – Nimic nu merită cu adevărat, dar orice poate să merite dacă te face fericit!
G – Văd că îţi place să mă tot ameţeşti să o tot întorci în fel şi chip. Aproape orice este în cel mai bun caz nuanţat, dacă nu chiar iluzoriu din punct de vedere logic atunci cum vrei să mă implic în mod sincer, să lupt pentru acel orice ce mă face fericit.
M – Mâine am să îţi dau soluţia, soluţie pe care dacă o urmezi poate, doar poate, să te facă fericit.
G – De ce mâine, de ce nu astăzi?
M – Pentru că până mâine vreau să te gândeşti încă o dată la faptul că orice scop e în cel mai fericit caz relativ, că nici unul nu merită în mod absolut o dedicaţie totală. Mai vreau să te gândeşti la o soluţie posibilă de a fi fericit tocmai acceptând situaţia asta, pornind de la starea aceasta de fapt pe care vreau să o interiorizezi. Dacă găseşti o rezolvare va fi una sinceră faţă de tine însuţi ce nu ar implica faptul de a te minţi pe tine că exista ceva în lumea noastră, în ce merită în mod clar şi indubitabil să crezi nelimitat.
G – Păi nu cred că există aşa ceva. Nu cred că există o astfel de soluţie, spuse el jucându-se cu degetele de la mâna dreaptă.    .
M – Gândeşte-te, dacă găseşti ceva atunci este foarte bine, dacă nu îţi dau eu răspunsul.
G – Bine, mă gândesc.
M – Pe mâine!
G – Pe mâine doctore.
Pacientul se instală din nou comod pe pat, doar că de data aceasta privirea umbrită de o oarecare îngrijorare îi era aţintită departe, tare departe, undeva la norii de pe cer.
„Nu am procedat chiar bine, am avut o scăpare că l-am criticat un pic, dar pe de altă parte e bine să vadă că nici eu nu sunt prost. Nici nu ştiu cum ar fi fost mai bine. Numai să îl aprob ar fi fost un joc destul de sigur, dar la urmă m-ar fi dispreţuit zicându-şi că nu am personalitate sau şi mai grav crezând că sunt prost. Să vadă că sunt prea deştept şi cu prea multă personalitate iarăşi nu este bine.
De fapt trebuie să creez un echilibru între aceşti doi poli extremi... adică să mai iau din când în când atitudine, dar până la urmă să îl las de fiecare dată să mă lămurească… să domine în final. Da, aşa trebuie făcută treaba. Opunându-mă din când în când, dar pierzând de fiecare dată.Aşa va fi mai interesant şi pentru el, pentru că va avea iluzia că a dus o luptă... hă, hă.
G simţind un gust amarui-sarat în gură, îşi încruntă nemulţumit sprâncenele, se ridică în coate îşi întoarse capul spre noptieră şi scuipă  pe jos.
,,Drace, iară mi-am muşcat buza. Trebuie să mă concentrez cu doctorul, că de nu va fi rău de mine! E clar, fericirea pentru mine acum şi aici ar fi să scap naibii din spitalul ăsta, chiar şi aplicând strategia aceasta. De ce nu...  Ea funcţionează cu aproape orice om. Aşa suntem noi făcuţi să ne placă nimicurile acestea.
Acesta este răspunsul meu pentru M doar că nu am să îl rostesc cu voce tare. Am să îi spun de data asta că m-am gândit şi că nu am găsit nimic… şi că de fapt… he, he... aştept să mă lumineze el cu înţelepciunea lui nemărginită. Dracul să-l ia că deja începe să mă enerveze omul ăsta.” 
A şasea şedinţă
 
M era de nerecunoscut, era tot un zâmbet şi părea euforic, ceea ce îl nedumeri un pic pe pacient.
M – Ei bine, te-ai gândit, întrebă medicul. 
G – Păi m-am gândit, dar nu am putut găsi nimic, spuse el cu o voce voit resemnată. 
M – Foarte bine, zise M triumfător!
G – Foarte bine, făcu G nedumerit. ,,Poate că el este nebunul şi eu sunt cel normal, mai ştii... dracul le ştie pe toate astea.”
M – Nu ai găsit nimic pentru că nu ai ce găsi, iar în momentul în care îţi dai seamă că nu ai ce găsi atunci şi doar atunci poţi vedea calea!
G – Adică? Acuma chiar că m-ai surprins.
M – Este foarte simplu. Important nu este ce faci, poate fi orice, ce contează este cum anume faci acel ceva. Ai văzut că nici un scop anume nu merită î mod absolut, poţi să-l alegi pe acela sau acelea care te fac fericit, dar că să faci asta, trebuie să înţelegi câteva lucruri în prealabil.
G – Te ascult, continuă te rog!
M – Trebuie să facem diferenţa între drumul până la atingerea unui scop şi acel scop pentru care lupţi. Prin drum înţeleg acel interval de timp ce îţi este necesar să îţi atingi scopul sau mă rog să îţi dai seama că nu îl poţi atinge, altfel spus e timpul alocat pentru un scop. Orice scop e relativ, dar contează cum anume parcurgi tu drumul până la el.
G – Aha... pare logic ceea ce zici, măcar până în punctul acesta.
M – Tu ca om te proiectezi mereu în viitor şi eşti mereu tentat să sacrifici clipa prezentă pentru cea viitoare. Te gândeşti că dacă vei obţine aia şi aia şi aia, atunci vei fi fericit şi acea fericire o imaginezi apoi ca pe ceva permanent. Chiar dacă îl vei atinge în viitor vei fi fericit doar un interval de timp mic după care vei dori altceva şi din nou vei aloca foarte mult timp ca în final să fii foarte puţin timp fericit, şi tot aşa mai departe.
G – Vrei să spui că în loc să te concentrezi pe realizarea unui scop anume mai bine pui accentul pe drumul până la el?
M – Exact aceasta vreau sa spun!
G – Hm, nu ştiu ce să zic.
Fără să vrea privirea lui se opri la uşa salonului. ,,Ai ce imi vine să mă ridic acuma de pe scaun, să ies pe uşa aia şi să nu mă mai uit în spate. Ce super er fi.”
M – Viaţa ta, timpul tău, ce durează de când te-ai născut până nu ştiu când, trebuie să fie cel mai important lucru pentru tine. Timpul tău este o succesiune de prezenturi, de aici şi acum-uri. Acea clipă prezentă e singurul lucru sigur pe care îl ai şi în acea clipă prezentă tu trebuie să încerci să fii fericit. Ideea e să trăieşti cât mai mulţumit un număr cât mai mare posibil de clipe prezente.    
Dacă tu sacrifici prezentul pentru a obţine ceva în viitor atunci, atunci cum am mai spus, sacrifici foarte mult timp pentru foarte puţin şi acel foarte puţin nici nu e sigur ca îl mai apuci.
G – Stai un pic, nu este chiar aşa. Tu ca om eşti nevoit să lupţi, să obţii unele lucruri, aşa eşti construit ca om şi nu poţi altfel, deci trebuie să sacrifici prezentul pentru viitor. Trebuie să mergi la lucru ca să ai bani de mâncare, de haine. Ceea ce zici tu e frumos, dar practic nu se poate aplica în viaţa de zi cu zi.
M – Nu confunda faptul că trebuie să lupţi pentru anumite nevoi cu modul în care o faci. Uneori faptul că trebuie să o faci nu depinde de tine, dar modul depinde de tine şi eu doar la mod mă refer acuma.
G – Păi nu prea pricep ce vrei să zici. Fii te rog puţin mai clar!
M – Dacă mă laşi să termin vei înţelege la ce mă refer.
G – Scuză-mă, continuă te rog.
,,Simt că nu mai am răbdare să particip la tot circul ăsta. Mă întreb cum dracului are el atâta răbdare? Nici meseria asta a lui nu este tocmai un loz câştigător. De a mea ce să mai zic...”
M – Din faptul că orice scop este relativ rezultă că şi drumul până la el tot relativ este. Asta face ca fiecare clipă indiferent unde este situată, în timpul luptei pentru atingerea unui scop sau în cadrul scopului gata atins va avea obligatoriu aceeaşi structură. Metaforic zis, în orice clipă paharul e parţial plin şi parţial gol. În unele poate fi aproape plin în altele aproape gol, dar în toate va fi şi în cantităţi diferite.
G – Da. Când eşti mai aproape de atingerea unui scop, unei nevoi sau dorinţe, e mai plin ca să zic aşa şi când eşti mai departe de el este mai gol, nu?
M – Nu asta este important, ci foarte important e cum interiorizezi tu acel bine şi acel rău din orice clipă. Important este să te concentrezi la partea bună şi să nu te apleci peste cea rea. De acel plus te poţi bucura poţi fi fericit datorită lui, pe când pe acel minus poţi să încerci să îl ignori.
G – Înţeleg că pot să fiu fericit şi să mă bucur de acea parte pozitivă din fiecare clipă, dar răul din fiecare moment nu pot să îl ignor. Dacă îl ignor nu mai sunt motivat să fac nimic, pentru că tocmai acea parte goală a paharului te motivează să lupţi, adică lipsurile te împing înainte.
M – Prin ignorare nu înţeleg să te complaci şi să nu faci nimica, ci să te raportezi la ea cu detaşare şi speranţă. Trebuie să faci tot ce depinde de tine să obţii şi ceea ce nu ai, dar trebuie să o faci detaşat şi asta e valabil normal şi pentru ce e bine în fiecare clipă.
G – Cu riscul de a mă repeta mă simt nevoit să mai spun încă o dată ceea ce am mai spus de câteva ori până acum... şi anume că... nu prea pricep ce vrei să zici!
M – Accentul cade pe fiecare clipă, bucură-te de ce e bun în ea şi speră şi luptă să poţi sau să schimbi ce e rău în ea. Fericirea ţi-o poţi baza pe acel plus, speranţa şi lupta pe acel minus însă de ambele trebuie să fii detaşat. Prin detaşare te aperi de ambele şi eşti deasupra amândurora.
G – Tu de fapt în orice clipă pot să fii nefericit atât pentru ce nu ai, cât şi pentru ce ai. Pentru ce nu ai pentru că îţi lipseşte şi pentru ce ai pentru că îţi este frică să nu pierzi.
M – Exact de aceea trebuie să fii detaşat de ambele, binele în timp oricum îl pierzi şi se transformă în rău şi răul în bine şi tot aşa. Bucură-te de ce este bun, dar fi pregătit ca în orice clipă să îl pierzi şi speră că vei îndrepta răul din clipa prezentă într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat. Ambele sunt însă umbră şi fum, azi sunt şi mâine nu le mai găseşti şi poimâine apar din nou doar pentru a le pierde mai încolo şi tot aşa...
G – Păi cam sinistră situaţia. Cam aiurea treaba, eu măcar aşa o văd, nu găseşti? Parcă viaţa asta ne amăgeşte şi ne prosteşte mereu.
M – Aşa este condiţia umană, nu o putem schimba ci doar să scoatem din ea ce este mai bun pentru noi ca indivizi.
G – Cam puţin din păcate, spuse el după ce pocni de două ori, scurt, din degetele de la mâna dreaptă.
,,La naiba ,iară mi-a scăpat un tic. Sper să nu se lege de aşa ceva.”
M – Nu are rost să te agăţi cu disperare de nimic bun din viaţa ta şi să îţi fie frică să pierzi ce ai pentru că probabil o să le pierzi oricum, oricum însă trebuie să fii pregătit de o astfel de variantă indiferent că se va întâmpla sau nu. Asta nu înseamnă să nu te bucuri de ele şi să fii fericit că le ai, dar fii conştient că se pot duce oricând.
G – Deci trebuie să fii detaşat.
M – Prin detaşare înţeleg de pildă să încerci să îţi priveşti propria viaţă din afară, să iei distanţă faţă de ea ca şi când te-ai uita la un film, doar că este filmul tău, filmul vieţii tale. Eşti atunci ca un personaj ce este conştient că a fost aruncat într-un film unde este obligat să joace un rol pe care încă nici nu îl cunoaşte.
G – Hm, deci vrei să zici că fericirea o pot găsi în mod constant în partea bună din fiecare clipă, iar prin detaşare mă apăr de fapt de nefericire, nefericire ce poate veni din două părţi. Din frica de a pierde ce e bun şi din faptul că fiecare clipă are partea ei negativă, în multe cazuri frustrarea unei neîmpliniri. Asupra fericirii planează apăsător detaşarea ce spune doar „nu te amăgi că se poate duce oricând”. Asta vrei să spui, nu?
M – Exact! Aşa este. Asta vreau să zic.
G – Detaşarea, pe lângă faptul că e greu sau aproape imposibil în mod concret să o atingi limitează mult fericirea.
M – Poţi să îi zici limitare sau conştientizarea limitelor ei, dar limitând fericirea limitezi în acelaşi timp şi potenţiala nefericire tocmai din faptul că ştii la ce să te aştepţi şi nu mai poţi avea aşa surprize neplăcute.
G – Teoria este frumoasă, dar practic cum să aplici toate astea, mai ales partea cu detaşarea. Ca să poţi fi detaşat îţi trebuie cel puţin o voinţă de fier. Dacă ai reuşi chiar în detaşarea aceea vei putea găsi un fel de fericire prin faptul că eşti puternic, prin faptul că eşti deasupra binelui şi râului.
M – Aşa este. Mă bucur că ai înţeles despre ce este vorba, subiectul nefiind tocmai cel mai uşor.
G – Dar dacă nu o poţi realiza concret atunci sunt doar nişte idei interesante fără nici o valoare practică, iar de idei faine nu duc lipsă, ci de soluţii concrete.
M – Cum se poate realiza concret vedem mâine, oricum nu există o singură cale şi oricum nu toţi pot să o facă, dar pot măcar să încerce. Până mâine încearcă să te gândeşti cum ai putea concretiza aşa ceva!
G – Încă o temă de casă?
M – E ultima temă, promit!
G – Glumeam cu tema.  Sigur că am să caut o rezolvare.
M – Bine. Pe mâine atunci.
G – Da doctore, pe mâine.
De data aceasta G chiar rămăsese impresionat.
„Trebuie să recunosc că măcar din punct de vedere teoretic este interesant ce a spus şi oarecum îţi dă putere, doar că este un soi de forţă venită din resemnare sau dintr-un fel de durere peste care însă poţi trece. Parcă este un act eroic, dar în acelaşi timp bazat pe o logică dusă până la cinism. Dar eroică, atitudinea asta este în mod clar, cred eu. Este ca şi când tu ca individ singur, absolut singur ţi-ai găsit o strategie pe care dacă o aplici te ajută să scapi de suferinţă şi cât de cât ai posibilitatea să fii fericit.
E tragic pentru că nu te poţi baza pe nimeni şi pe nimic decât pe tine însuţi. Nu există o divinitate care să te ajute, iar de aproapele tău nici măcar nu se poate pune problema să îţi pui vreun sprijin în el. Eşti de fapt singur în lume şi nu te ai decât pe tine! Dacă tu nu te ajuţi atunci nimeni nu are să o facă. ”
G nu putu sta ca de obicei întins pe pat, ci se plimbă agitat prin salon, pocnind în voie din buze.
„De fapt orice vreau să fac în viaţă este aşa de relativ, aşa de chestionabil şi succesul aşa de nesigur, de scurt şi de reversibil... încât nimic nu merită cu adevărat… nici un scop… da, M are dreptate. De fapt viaţa ta şi lumea per ansamblu nu au nici un scop sau mai bine zis şi dacă ar avea şi dacă nu ar avea pentru tine tot una este... pentru că tu ca individ oricum nu eşti capabil să înţelegi aşa ceva. ”
El se gândi la un moment dat să se aşeze pe pat, dar se răzgândi rapid.
„Pur şi simplu nu am stare, chiar că nu am. ”
Dintr-o dată parcă îi trecu o imagine prin cap şi una chiar destul de ciudată.
„Parcă văd un tablou în faţa mea, un tablou ce de fapt face un rezumat grafic la toată povestea aceasta. Parcă văd un om ce râde cu un ochi şi plânge cu celălalt. Faţa îi este acoperită de răni, de lovituri, la fel şi corpul. Cu toate acestea se ţine mândru şi semeţ în picioare şi cu ambii ochi te priveşte sfidător, te priveşte cu nepăsare, parcă de sus... cu dispreţ chiar.    
Parcă este deasupra bucuriei şi durerii, pe una o ignoră cu toate că sângele curge din el şi de cealaltă este prea conştient să se bucure prea mult de ea. De abia se ţine pe picioare, nu are nici un sprijin, nici o cârjă şi cu toate astea stă ferm pe ele, stă ferm atâta timp cât va trăi sau vrea să trăiască, doar atât cât poate sta doar pe ele. Dacă de ar pica de pe ele viaţa lui ar fi un blestem şi mai mare decât oricum este. Da, clar stă în picioare… şi asta în ciuda durerii… a durerii cumplite…. da ăsta sunt... sau ar trebui să fiu eu, să fii tu, să fie oricare în timpul porcăriei ăsteia ciudate numite viaţă. ”
Pacientul se tot plimbă de colo în colo vizibil tulburat de acea imagine din mintea lui. Dintr-o dată se aşeză pe pat şi se întinse ca de obicei.
„Să mă gândesc prea mult la astea nu are rost. Dacă o fac simt că în mod sigur am să înnebunesc. Să mă concentrez chiar pe ce am de făcut acum şi anume să scap cât mai repede de aici. ”
Coborând la situaţia concretă, faţa lui se mai lumină un pic.
„Vorba aceea… să ne concentrăm pe ce avem pozitiv în clipa de faţă... în rest, fie cum o fi. Ca teorie sună fain, dar nu ştiu cine o poate aplica şi nici măcar dacă poate fi aplicată, oricum am jucat bine, în curând ies de aici, sper. ” 
 
A şaptea şedinţă

De cum intră, doctorul nici măcar nu apucă să zică ceva pentru că G îl şi întâmpină cu o expresie jovială pe chip.
G – Păi m-am gândit, dar la o soluţie clară nu am ajuns.
M – Dacă nu ai ajuns la nici un rezultat nu înţeleg de ce eşti aşa de bine dispus?
G – Pentru că aştept să îl aflu de la tine, spuse el cu un glas mieros. Pentru că sunt convins că ceea ce îmi vei spune mă va ajuta mult să deal-uiesc cu problemele mele, continuă el cu un uşor zâmbet în colţul gurii. 
M – Soluţia este în esenţă individuală, dar evident există nişte linii directoare generale ce pot fi însă aplicate doar treptat.
G – Sunt curios pentru că stau, sau mai bine zis am stat cu moralul destul de prost.
M – Mă bucur că ai adus vorba de moral!
G – Da, dar de ce spui asta doctore?
M – Moralul e primul lucru la care trebuie să lucrezi şi asta poţi să o faci prin autosugestionare într-un mod activ nu reactiv.
G – Ce vrei să spui cu asta?
,,Ai, ce în formă arăta domnul doctor astăzi. Pare mai odihnit că oricând. Cred că,în felul lui, mititelul duce o viaţa destul de interesantă.”
M – De pildă poţi o dată sau de două ori pe zi la un anumit moment prestabilit cu o zi înainte să te autosugestionezi în mod pozitiv.
G – Adică, doctore, mai concret ce anume ar trebui făcut?
M – Adică să îţi repeţi ţie că eşti fericit, liniştit şi mulţumit. Că eşti puternic, că eşti că o stâncă. Eşti ca un munte, nimic nu te mişcă, nimic nu te doboară... şi eşti deasupra tuturor. Tu poţi să faci orice,  pentru tine totul este posibil…. Că te bucuri de fiecare clipă, că acum şi aici eşti fericit. Eşti fericit şi mulţumit pentru că eşti viu, eşti sănătos, ai o familie, o situaţie materială, un serviciu, o casa. Dar eşti detaşat, eşti deasupra la orice, orice situaţie ce poate apărea în viitor,asta pentru că eşti deasupra succesului sau insuccesului în orice domeniu.
G – Sună frumos. Din păcate cum să fiu eu deasupra? M-aş minţi pe mine în mod grosolan.
M – Evident că strict logic nu este adevărat, dar crede-mă că asta nu contează. Eşti ca un general ce le vorbeşte oamenilor săi, ce îi îmbărbătează înainte de o luptă. Un comandant bun ştie că oamenii lui vor muri, dar pentru el contează cu ce moral, cu ce avânt se duc ei la luptă şi deci la moarte. Trebuie să se ducă cu credinţa şi siguranţa că vor învinge. Când încerci să îţi ridici moralul nu te adresezi laturii logice, ci laturii emoţionale a personalităţii tale. Teoria o ştie generalul, soldatul trebuie însă îndoctrinat, iar prin aceasta tu te autoîndoctrinezi pozitiv.
G – Adică întâi este o formă fără fond ce cu timpul îşi capătă şi fondul sau măcar există posibilitatea să îl capete.
M – Exact, dacă tu nu dai doi bani pe tine nici altul nu va da şi vei pierde orice luptă înainte măcar să o începi, pentru că în mintea ta tu eşti deja învins, de aceea în mintea ta tu trebuie să fii învingător sau altfel spus să ai o mentalitate de învingător, de om puternic.
G – Păi da, fără aceasta nu poţi face nimic şi dacă reuşeşti ceva e datorită norocului sau contextului.
M – Deci concret poţi începe cu această autosugestionare sau autoîndoctrinare pozitivă făcută în mod constant. După ce te-ai obişnuit cu aceasta poţi trece mai departe.
G – Mai departe te rog. Care este următorul pas?
M – Trebuie să încerci să nu mai faci ceea ce te făcea nefericit şi să încerci să faci preponderent ceea ce te face fericit. Concret o poţi face doar foarte, foarte treptat. 
G – Vreau să aud ceva concret legat de cazul meu. Dă-mi te rog un exemplu, zise el plescăind cu buzele.
M – Ce să zic… poţi să faci concret următoarele lucruri care îţi plac. Seara înainte de culcare pregăteşte-te pentru ziua următoare.
G – Cum să mă pregătesc? Să fac un duş, să mă spăl pe dinţi? Ce să fac?
M – Autosugestionează-te pozitiv. Spune-ţi că eşti puternic, fericit liniştit şi mulţumit şi că fiecare clipă contează pentru tine ca şi când ar fi ultima, că o vei trăi la maxim, că vei scoate tot ce este pozitiv în ea…că mâine vei avea o zi minunată de la început până la sfârşit. După ce ai făcut acestea fixează-ţi un lucru pe care îl vei face mâine precum şi un lucru pe care nu îl vei face, adică ceva de la care te vei abţine. Mâine fă întocmai aşa cum ţi-ai propus, iar seara înainte de culcare autosugestionează-te pozitiv din nou şi propune-ţi iar ce să faci şi ce să nu faci în următoarea zi.
Propune-ţi doar un singur lucru ce să faci şi alt lucru ce să nu faci, nu încerca să faci mai multe, pentru că ar fi o progresie prea rapidă şi oricum nu ar prea avea sens să te suprasoliciţi din acest punct de vedere.
G – Despre ce suprasolicitare vorbeşti?
M – Dacă ai un pic de răbdare...
G – Scuze, bineînţeles că am, spuse el cu o voce cât putu de blândă.
,,În toată nenorocita asta de viaţă am tot avut răbdare,ba cu una, ba cu alta. Cât să mai am?... Până mor!”
M – Deci, vreau să spun că îţi ajung pe zi cele trei componente adică autosugestionarea pozitivă, plus ceva ce să faci şi ceva ce să nu faci în ziua următoare. Nu are rost să le creşti progresiv în timp să ajungi de pildă la cinci lucruri de făcut pe zi şi încă la cinci pe care să nu le faci…aşa ceva de fapt nu are rost. Poate cel mult la două chesti pe care să le faci şi încă două de la care să te abţii zilnic. Mai multe nu trebuie.
G – Păi de ce nu?
M – Pentru că ar fi prea stresant să respecţi atât de multe aspecte pe zi şi chiar nu aceasta este intenţia, ci din contră. Când am spus că îţi ajunge ceva ce să faci şi altceva ce să nu faci zilnic înţeleg prin aceasta că ceea ce îţi propui se poate schimba zilnic dacă vrei. Astfel treptat o să te obişnuieşti să faci ceea ce îţi place şi să nu faci ceea ce nu îţi place.
G – Cred că pricep unde baţi. Un exemplu ceva mai puţin abstract m-ar ajuta să înţeleg şi mai bine ceea ce încerci să îmi explicit.
M – Bun, concret atunci. Fă-ţi în minte o listă cu ceea ce ţi-ar place să faci şi cu ceea ce nu ţi-ar placea. Să zicem în cazul tău poate fi să te laşi de alcool, de fumat, să bei mai puţină cafea… şi la ceea ce ar fi bine să faci cum ar putea fi de pildă să faci zilnic puţin sport, să citeşti ceva ce îţi place... Ideea este ca toate acestea să devină treptat obişnuinţe pentru tine. Să zicem că pe mâine îţi propui să nu bei şi să faci sport.
După o perioadă de timp te-ai obişnuit să faci sport zilnic şi să nu bei apoi îţi propui altceva după ce primele au devenit obiceiuri. Aşa treptat ajungi să te obişnuieşti cu noi deprinderi ce sunt bune şi ce te fac mulţumit şi fericit. Poţi să îţi propui în fiecare zi ceva diferit sau poate fi acelaşi lucru… aceasta depinde doar de tine.
G – Aha, acum pot să zic că este mai clar. Să zicem că îmi propun ca mâine să nu beau şi să fac sport şi să zicem că am reuşit şi pe poimâine îmi propun după autosugestionarea de seara fix tot acelaşi lucru. Dar de pildă cu toate eforturile am să beau. Atunci tot edificiul se prăbuşeşte, sau nu?
M – Nu, este absolut normal să greşeşti, important este ce anume faci cu greşeala sau mai bine spus ce atitudine ai faţă de ea. Dacă ai greşit poţi de pildă ziua următoare să îţi propui să faci cu un lucru în plus ca pedeapsă pentru acea greşeală şi evident şi la autosugestionare îţi repeţi că aşa ceva nu se va mai întâmpla. Poţi să îţi alegi şi alt mod de a te autopedepsi, important este să existe o sancţiune şi să o şi execuţi. 
G – Este oarecum ca şi o autoformare cu tot ce implică ea inclusiv autoeducarea, stima de sine, fixarea de valori proprii, educarea voinţei...
M – Exact aceasta şi este. Pe lângă mulţumirea că faci ce îţi place ai şi satisfacţia că eşti un om puternic tocmai pentru că eşti capabil să respecţi un program pe care tu însuţi l-ai făcut pentru tine care te şi reprezintă în totalitate, nu vine de undeva din afara ta.
G – Înţeleg, mi se pare şi utilă şi interesantă abordarea. Am să încerc metoda aceasta.
M – Chiar am să te rog să o faci.
G – Normal că am să o fac. Să încerc să trăiesc după propriile mele reguli, da, mi se pare o treabă chiar frumoasă. Altceva mai frumos de cât aceasta nu îmi trece prin cap, de fapt s-ar putea să nici nu fie ceva mai frumos decât aşa ceva.
M – Totul este să îţi propui lucruri ce depind într-o mare măsură de tine, pe care poţi să le faci şi nu, nu ştiu ce utopii imposibile. Raportarea la acele scopuri încearc-o însă în maniera discutată ieri, păstrând distanţa necesară faţă de ele şi concentrează-te să poţi să vezi binele din fiecare clipă, bine ce te poate face fericit.
G – Bine, am să încerc, măcar atât cu siguranţă merită să fac.
M – Eu ţi-am dat o soluţie posibilă, evident nu este singura, adapteaz-o la tine şi poate te va ajuta.
G – Tu ai reuşit să o aplici?
M – Bineînţeles că am reuşit, nu în totalitate, dar per ansamblu m-a făcut să fiu mai mulţumit, mai fericit şi mai puternic.
G – Doctore, eşti demn de admiraţie că ai reuşit în aşa ceva şi cred că este foarte fain că aşa poţi duce o viaţă fericită.
M – Consider că în mare eşti aproape recuperat, nu crezi?
G – Ba da, cred asta, şi mai ales dacă consideri şi tu că este aşa. Oricum, clar, şi părerea mea este că acum sunt bine!
M – În foarte scurt timp vei putea pleca de aici, dar până atunci mai vreau să te las o zi să te gândeşti la tot ce am discutat şi să îmi pui întrebări în cazul în care ai nelămuriri sau dacă un anumit aspect te interesează în mod deosebit. Puteam să te las să pleci astăzi, dar mai bine mai ai cel puţin o zi la dispoziţie să rumegi mai bine ce am discutat. De acord?
G – De acord, spuse pacientul cu o voce stinsă.
M – Atunci ne vedem mâine, da?
G – Bineînţeles, pe mâine.
M – La revedere!
G – La revedere,doctore.
În momentul în care M închisese uşa după el, G îi şi arată în direcţia în care ieşise degetul mare de la mâna dreaptă.
„Du-te dracului, să te tot duci şi să nu te mai văd. Auzi cretinul mă întreabă dacă sunt de acord să mai stau în locul ăsta blestemat! Ce tâmpenie, ce porcărie, ce dobitoc! Nu mă putea lăsa să plec pur şi simplu. Ce bou... îl urăsc pe idiotul ăsta şi simt că puşc de nervi”!
Supărat la culme se plimbă de colo, colo prin salon. Faţa îi era schimonosită de ură.
„Sunt pus în situaţia în care depind de ăsta. Ce mi-ar plăcea să fie invers. I-aş arata eu răzbunare atâta cât să nu poată să ducă. Urăsc situaţia asta şi îl urăsc pe nenorocitul ăsta”. 
După un timp, nu tocmai scurt, în care se tot agitase plin de ură prin salon, G se prăbuşi epuizat pe pat.
„Trebuie să mă resemnez. Nu am ce face. Degeaba îmi omor neuronii. Sper măcar ca mâine să scap. Ai, ce m-am enervat… dar tot scap eu de aici. Îi pun ceva întrebări cu ceea ce mă preocupă, vorba vine, să dea bine şi gata, sper că ies de aici.”

Ultima şedinţă

Doctorul intră în salon cu o uşoară întârziere.
M – Scuze de întârziere, spuse el politicos.
G – Nici o problemă, răspunse pacientul cu un zâmbet puţin prea mare.
,,Morţii măţi de cretin aş fi preferat să nu mai trebuiască să te văd. Ce bucuros aş fi dacă acuma asi fi fost undeva departe de aici.”
M – Ei bine?
G – Păi da, evident că m-am gândit şi am o oarecare nelămurire ce mi-ar plăcea să o putem rezolva.
M – Cu cea mai mare plăcere. Despre ce este vorba, întrebă curios medicul.
G – Despre ură!
M – Despre ură? De ce? Urăşti pe cineva?
G – Nu, dar dacă aş urî atunci m-aş implica poate prea mult şi nu aş mai putea fi detaşat aşa cum vrei tu să fiu. Ideea de detaşare este foarte frumoasă, dar foarte greu de aplicat. 
M – Mai concret, ce dificultăţi ai întâmpinat sau crezi că poţi întâmpina?
G – Este foarte greu să fii detaşat, adică să fii deasupra evenimentelor, să te bucuri de fiecare clipă, atunci când de pildă te-ai enervat pe cineva sau dacă ai prins ură pe o anumită persoană. Este destul de greu să priveşti relaxat ca la un film la propria ta viaţă şi să zici că acum ar fi trebuit să mă enervez, dar că nu am să o fac...
,,Este a dracului de greu să nu îl urăsc acuma pe asta... cu toate că îmi dau seama că nu prea are rost dar nu mă pot abţine.Puteam să fiu liber acuma dacă era el mai maleabil.”
M – Da, înţeleg dilema ta, aşa că trebuie să îţi explic mai detaliat ceva. Avem minusurile şi plusurile din fiecare clipă, metaforic zis. De plus-uri bucură-te, însă fii pregătit să le pierzi în orice clipă. De minus-uri să nu-ţi pese, ignoră-le, vor trece şi ele ca şi plusul de altfel.
Unul din exemplele posibile ar putea fi iubirea şi ura ce sunt feţele diferite ale aceleaşi monede. De ambele este bine să fii detaşat însă în mod diferit. Iubeşte şi bucură-te de asta, dar nu fi naiv, cât despre ură evit-o şi elimin-o pe cât se poate complet din viaţa ta.
G – De ce să fac asta? Uneori este chiar plăcut să urăşti şi să te răzbuni. Te ţine oarecum în priză, simţi adrenalina, lupţi, eşti viu, mai primeşti lovituri dar şi dai. Adică te face nefericit, dar din alt punct de vedre te mulţumeşte un pic. Nu crezi?
M – Aşa este, doar că nu merită oboseala şi toate astea îţi fac mai mult rău decât bine. Ura pe cineva sau ceva cu dorinţa de răzbunare implicită este o mare prostie la care în nici un caz nu trebuie să cedăm. Nu trebuie să urâm. Spun asta nu din nu ştiu ce motiv religios că aşa zice nu ştiu ce doctrină. Asta nu are nimic de a face cu divinitatea ci doar cu binele şi fericirea propriei persoane. Vreau să zic că este în propriul nostru interes să nu urâm şi că în ultima instanţă oricum acest interes personal este cel mai important pentru noi ca oameni.
G – M-ai făcut curios doctore, te ascult cu atenţie, zise el frământându-şi degetele.
M – Deci privind totul din perspectiva fericirii noastre avem câteva motive să nu urâm şi ca o consecină a lipsei urii să nu ne răzbunăm. Dar să le luăm pe rând. În primul rând urăşti pe cineva şi vrei să îl faci să sufere cumva.    
Tâmpenia este că urându-l, tu suferi mai mult decât el. Energia care îţi este ocupată cu această preocupare este mult prea mare, strict pragmatic nu merită. Îţi macină gândurile, te face să te enervezi şi eventual să iei decizi ce ulterior se dovedesc a fi în dezavantajul tău. Simţi cum te enervezi din ce în ce mai tare, ca un bulgăre de zăpadă ce se rostogoleşte la vale. Tu singur îţi autoalimentezi şi chiar îţi amplifici în timp această stare tâmpită.
Pe scurt îţi otrăveşte mintea şi inima şi în tot acest timp nu el suferă ci de fapt tu suferi vrând să îl faci pe celălalt să plătească pentru o anume faptă. Nu mă interesează de partea cui este dreptatea, ci mă interesează doar ca tu să nu suferi inutil ca un prost. A cui este vina nu contează.
G – Ai perfectă dreptate.
M – În al doilea rând, te ţine ocupat cu acest consum inutil făcându-te incapabil să te bucuri de timpul tău, iar acest timp al tău fiind limitat şi ireversibil trebuie să fie cel mai important lucru pentru tine. Deci nu îţi bate joc de timpul tău, chiar nu merită.
G – Totuşi, înţeleg că nu contează a cui este vina, să zicem că înţeleg că nu este bine pentru tine să urăşti că mai mult rău îţi faci ţie, dar nu înţeleg cum rămâne cu răzbunarea? Dacă nu le dai unora o lecţie te iau de fraier!
M – Să nu mă înţelegi greşit, nu am spus nici o clipă să nu te răzbuni, doar că nu trebuie să o faci din ură sau la nervi. Trebuie să iei o decizie strict logică, pragmatic şi trebuie să o faci la calm în urma unui calcul rece. Dacă situaţia îţi impune să te răzbuni fă-o, dar nu pune suflet în ea. Dacă pui, atunci de fapt tu pierzi mai mult.
G – Îmi place cum pui problema, foarte sincer zic aceasta. Da, asta înţeleg şi mi se pare chiar în regulă. Dacă interesul mi-o cere i-o plătesc dacă nu, nu! Ceea ce contează este liniştea, fericirea şi mulţumirea mea. Şi dacă o fac pentru mulţumirea mea, să o fac strict la rece fără să mă consum aiurea.
M – Întocmai. Dacă te-ai răzbunat din suflet, ca să zic aşa, atunci o faci implicit şi pentru a demonstra celuilalt ceva. Asta însă inconştient implică faptul că părerea celuilalt contează pentru tine, căci altfel nu ai nici un motiv să faci un efort să-i areţi orice. Pe scurt, dacă logica ţi-o impune întoarce-i fapta, dacă nu, atunci celălalt nici măcar nu mai trebuie să existe pentru tine.
G – Ceva de genul că nu are rost să mă supăr, enervez, să urăsc şi să mă răzbun pe un cerşetor ce m-a înjurat. Cel mult mă pot răzbuna dacă găsesc un motiv logic, cu toate că în exemplul acesta măcar pe moment nu pot găsi nimic.
M – Se pare că ai cam priceput cum stau treburile.
G – Păi aceasta este şi părerea mea. 
M – Eu cred că eşti gata să pleci din spital.
G – Mă bucur că spui asta, de fapt mă bucur că acuma sunt bine, spuse el cu un zâmbet larg.
M – Ca să te las să pleci mai trebuie să mă asigur prin nişte întrebări că ţi-ai însuşit corespunzător ideile discutate în timpul şedinţelor. Aceasta o putem face mâine.
G – După părerea mea o putem face şi astăzi. Sunt convins că sunt pregătit! ,,Ce naiba, acum ori niciodată!”
M – Nu vrei să mai rumegi ideile discutate? întrebă doctorul puţin mirat
G – Nu cred că este cazul. Ideile îmi sunt destul de clare... aşa că te rog întreabă-mă acuma!
M – Bine, fie. Prima întrebare. Ce scopuri merită să ai în viaţă şi ce nu, pentru care merită să lupţi şi pentru care nu? Care sunt himere?
G – Nu există scopuri bune sau rele în general, ci contează care din ele ţi se potrivesc ţie ca individ. Contează să ţi se potrivească să te facă mulţumit şi fericit. Mai contează că nici un scop din punct de vedere logic nu are o valoare absolută, toate sunt relative, îndoielnice, nesigure, limitate, dar dacă mă mulţumesc pot să încerc teoretic pe oricare. În nici un caz nu trebuie să mă agăţ cu disperare de aşa ceva. Pot oricând să pierd ce am obţinut şi ulterior să îl recâştig...deci să fiu detaşat este foarte important.
M – Atunci ce contează cu adevărat?
G – Nu ce anume vrei, ci cum anume o faci este important. Drumul până la ţintă este mai important decât atingerea ţintei.
M – De ce?
G – Pentru că drumul durează cu mult mai mult decât momentele de bucurie din preajma atingerii unui scop. Lupţi şi eşti frustrat un an să te bucuri două săptămâni. Timpul tău contează.
M – Timpul este cel mai important lucru pentru tine?
G – Da. Timpul meu, viaţa mea ce din păcate nu ştiu cât va dura. Este singurul lucru sigur ce îl am. Timpul înţeles ca succesiune de clipe prezente. Aceste clipe unice au o valoare supremă pentru mine.
M – Cum vrei să ţi-l ocupi, cum vrei să petreci acele clipe?
G – Bucurându-mă pe cât posibil de fiecare bucăţică a vieţii mele, trăind la maxim fiecare moment, încercând să fiu cât mai fericit în fiecare secundă, deci încercând să mă bucur de drum şi nu numai de scop.
M – Cum vrei să faci asta, concret?
G – Autoeducându-mă. Impunându-mi treptat să nu mai fac ce nu mă face fericit şi la fel de treptat să fac cât mai multe lucruri ce îmi aduc dacă nu fericirea, măcar mulţumirea de sine.
M – Bravo, foarte bine până acuma. Mai avem doar un pic.
G – Aha…
M – Numeşte-mi te rog cele mai importante surse ale nefericirii. Despre câteva am vorbit, iar despre altele mi-ar plăcea să poţi completa tu.
G – Hm… Ele sunt mai multe. Ar fi faptul că ne ataşăm şi identificăm ca proştii cu scopurile noastre, cu dorinţele noaste, cu ceea ce vrem să obţinem. Primele şedinţe pe care le-am avut fix aceasta au urmărit să elimine.
Altă sursă de suferinţă ar fi că ajungem să urâm pe cineva sau ceva. Când zic ură mă refer automat şi la planuri de răzbunare, frustrarea că nu poţi să te răzbuni când şi cum vrei.
Încă un alt motiv de nefericire ce îmi trece acum prin cap ar fi faptul că ne enervăm într-o anume situaţie sau pe o persoană oarecare. Pe tine trebuie să te enervezi că te-ai enervat... eşti slab şi prost să o faci şi trebuie să-ţi pară rău dacă ai făcut-o.
M – De ce să îţi pară rău, fă-mă să înţeleg logica asta!
G – Pentru că enervându-te îţi faci rău inutil ţie însuţi, iar dacă tu nu ai grijă de tine atunci cine oare o să aibă?
M – Perfect, chiar sunt impresionat. Mai spune-mi încă vre-o două surse potenţiale de suferinţă la care te gândeşti tu şi te las să pleci.
G – Păi mai este frica, supărarea, resemnarea. Prin detaşare în mare cred însă ca le poţi depăşi.
M – Bun, astea sunt cele mai importante surse ale suferinţei. În situaţiile problematice identifică-le şi elimină-le prin detaşare şi prin explicaţii raţionale.
G – Chiar asta vreau să fac pe viitor.
M – Suntem gata. Mă bucur că ai înţeles, spuse doctorul vizibil satisfăcut.
G – Pentru asta ţie în mod clar trebuie să îţi mulţumesc!
M – Pentru asta sunt aici!
G – Dar fără tine nu aş fi înţeles atâtea aspecte importante.
M – Aşa este…. consider că acum eşti bine ...că în mare ţi-ai revenit şi deci poţi părăsi spitalul.
G – Da, cred şi eu că mi-am revenit!
M – Formele de externare vor fi gata cam într-o oră.
G – Mulţumesc, mulţumesc pentru tot, mi-ai fost de un real ajutor.
M – Plăcerea a fost de partea mea...
G – Şi a mea, o zic cu toată sinceritatea.
M – Sper să nu ne mai vedem în astfel de împrejurări.
G – Şi eu sper că nu va mai fi cazul .
M – Păstrăm legătură.
G – Mi-ar face mare plăcere.
M – Salut.
G –Salut doctore şi încă o dată mulţumesc din suflet pentru tot ce ai făcut.
Doctorul plecă iar G rămăsese ca de obicei singur. Doar cu mare greutate putu cât de cât să îşi stăpânească bucuria.
„Ce fain, ce fain şi ce tare mă bucur că scap de aici. Da, acum pot spune cu toată sinceritatea că sunt fericit. Ce bucuros sunt.. .nici nu am cuvinte să mai zic ceva. “
Cu o vădită nerăbdare începu să îşi pregătească bagajul de plecare, faţa lui era toată un zâmbet larg. 
„Interesant tip şi doctorul ăsta, mai în profunzime nu ştiu ce să zic sau să cred de el. Parcă totuşi ceva îmi scapă, dar de fapt prea puţin contează. Oricum cultură generală are şi este admirabil că M a reuşit să fie aşa, poate am să reuşesc şi eu, poate nu, dar măcar am să încerc, un lucru e însă sigur de aici am scăpat… aşa că sunt fericit… ha, ha.“
…………………………………….
După un an de la prima internare G era din nou internat la spital aproximativ cu aceeaşi problemă, doar că alcoolismul său se agravase destul de mult în ultima perioadă de timp.
Prima şi de altfel, singura persoană pe care fusese capabil să o recunoască era asistenta medicală B în a cărei grijă se găsea din nou. Bucuros că vede pe cineva, cât de cât, cunoscut i se adresa cât putu el de amabil:
G-Bună domnişoară... ce mă bucur să va revăd.
B-Bună domnule G!
G-Ce mai faci? Cum o mai duci? Ce mai e nou?
B-Mulţumesc de întrebare, nimica deosebit. Cu munca şi iară cu munca.
G-Da, înţeleg. Doctorul ce mai face? Presupun că astăzi am să îl văd. Nu?
B-La cine va referiţi? La M?
G-Evident că la el. La cine altcineva?
B – Din păcate a murit în urmă cu două luni.
G – Vai, nu se poate. Cum aşa?
B – Din păcate se poate... se droga cu morfină, era un caz pierdut. La un moment dat a fost dat afară şi la scurt timp a murit de la o supradoză.
G – Incredibil, chiar incredibil!
B – Oricum familia îl părăsise deja din cauza stării deplorabile în care a ajuns.
G – Vai, dar nu îmi vine să cred aşa ceva!
B – Puteţi să mă credeţi liniştit. Din punct de vedere profesional a început să facă tot felul de greşeli începând cu simple întârzieri la şedinţe şi terminând, din păcate, cu tratamente greşite acordate pacienţilor lui.
G – Dar părea aşa de în regulă.
B – Părea…. câte  par şi nu sunt.
G – Hm... Păi chiar nu mai ştiu ce să zic sau ce mai pot să cred. Chiar suntem cu toţi nişte rataţi? Chiar toţi? Nu cred sau mai bine zis sper că nu este chiar aşa!
B, fără să scoată un sunet, îi aruncă un zâmbet uşor resemnat, chiar trist. După o scurtă pauză G întrebă nedumerit.
G-Bine, bine, dar acuma de mine cine o să se ocupe?
B- Doctorul F se va ocupă de caz.
G-Şi cum e doctorul ăsta? Nu pot să accept pe oricine. Trebuie să mă pot înţelege cu el... trebuie ca el să mă înţeleagă. Deci cum e F ăsta?
B-E de treabă, spuse ea hotărâtă.
G-Asta mie nu îmi spune mimica. Trebuie să fie capabil să mă facă să ies din mocirla asta în care mă tot zbat zadarnic precum un câine turbat.
B-Aveţi puţină răbdare. Trebuie să sosească din clipă în clipă. Eu va las acuma. Trebuie să vină domnul doctor.


Prima şedinţă

Cu paşi hotărâţi F intră în salon. Purta un halat alb, poate  puţin prea lung pentru înălţimea lui, iar în mâna stânga ţinea ferm un dosar plic. Ochii îi erau abea vizibili datorită ochelarilor cu lentile fumurii. Cum îl văzu, pacientul se ridică respectuos în şezut.
F – Bună dimineaţa dragă G, spuse doctorul arcuindu-şi buzele subţiri intr-un zâmbind prietenos.
G – ...