od„Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi.”
Să n-apună soarele peste mânia voastră"
- Efeseni 4:26

  Ura a fost din totdeauna un duşman pe care poate cu greu îl înfrângem.  De multe ori datorită acestui sentiment hrănit de orgoliu am rănit suflete nevinovate şi singuri ne-am distrus bucuria.
   Niciodată nu te vei simți împlinit sufleteşte rănind şi stropind cu veninul din inima ta fiecare suflet nevinovat. Dacă distrugi un vas prețios, si îți ceri iertare, crezi că totul a redevenit ca înainte, însă nu e aşa, oricât ai încerca tu să îl lipeşti, nu va mai fi ca înainte.
  Duritatea şi ura cu care lovesti un suflet, poate fi o lovitură fatală. Sufletul poate ceda, iar iubirea din inimă se poate stinge.
  Aceasta reuşim sa facem când urâm şi vrem numai să ne răzbunăm.
  Totul este asemenea unui voal de matase neagră aşezat pe chipul nostru, nu mai vedem culoare sau frumusețe, totul este negru şi lipsit de strălucire. Ura te face să vezi numai negrul din viața fratelui de lângă tine. Ura din inima ta, se reflectează pe a lui, şi astfel îți vezi reflecția inimii tale negre.

nae...Acum voi face un salt pe cealaltă parte a baricadei, adică în ograda socrilor.
Pe actuala  soţie şi mai mult ca sigur şi viitoarea, neavând intenţia să divorţăm, (doar dacă ea găseşte unul mai bun ca mine, ceea ce nu cred) ne-am cunoscut cu 42 de ani în urmă sau mai exact pe 21 mai 1977. Cred că a fost cea mai bună alegere deoarece nu am avut altă variantă. Ca Adam cu Eva. Lucram la institute diferite, dar în aceeaşi clădire, uşă în uşă. Ne-a făcut cunoştinţă o doamnă care a simţit că avem ceva în comun. Amândoi la început de carieră, sărăcuţi în aceeaşi măsură, tinerei, frumuşei, am dat mâna ca doi utecişti şi iată-ne, după 42 de ani, bunici. În ziua respectivă, de Sfinţii Constantin şi Elena era un chef monstruos şi la mine în birou şi la Rodica, viitoarea mea soţie. Fiind paraşutaţi de conjunctură în Braşov, ea din Feldioara eu din Homorod, locuiam în gazdă. Fiecare cu gazda lui. Cred totuşi că a fost dragoste la prima vedere deşi nu cred în dragostea la prima vedere. A fost doar o excepţie. Eu stăteam în gazdă la un coleg de serviciu şi Rodica la o doamnă, o unguroaică de vreo 40 de ani, atunci. Mă plăcea tare femeia aceea, dovadă că a venit la cununia noastră cu mare plăcere. Într-o duminică chiar m-au invitat la masă, nu am refuzat, nu atât pentru masa de prânz cât pentru întâlnirea cu mândra. Ne-am aşezat la masă, primul fel cu care ne-a servit a fost o salată de Boeuf care după cum arăta, parcă mai fusese mâncată o dată. Ca lupul. Pentru cei care stau bine cu ficatul, voi spune cum face lupul.

od"Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu."
- 1 Petru 3 : 3,4

   Cuvântul "eleganță" este folosit în această lume cu scopul de a scoate in evidență mişcări alese, un bun gust la alegerea îmbrăcămintei, o combinație aleasă între faptele şi gesturile tale, şi mai ales o armonie şi o frumusețe inimaginabilă in ceea ce faci, spui şi simți.
  Se găsesc diferite asemănări cu acest cuvânt într-o lume întunecată şi plină de imperfecțiuni, dar într-un suflet creştin, există  această  eleganță?
  Într-un suflet în care spunem că există Isus, există şi noblețe?

  În ceea ce spui, ce gândesti, ce faci şi ce hotărăşti se găseşte eleganța cerului?

nae…Spuneam că vă voi relata câte ceva despre saşii aşezaţi aici în secolul doisprezece. Era prin anul 1149 după Cristos, într-o zi de toamnă timpurie cu brumă şi sărăcie, într-un Ardeal călcat deja de alţi “musafiri” veniţi de prin Asia în hoarde, călare, stabilindu-se în câmpia Panonică unde era într-adevăr vid social şi nu în Ardeal, cum spun astăzi urmaşii lor. Dar asta e altă poveste. Cum spuneam, era spre seară şi Ion, ţăranul român, închisese găinile, dăduse câteva lături la un purcel care nu promitea prea multe până la Ignat şi mânca o turtă din secară în faţa căsuţei din lemn, cu tindă şi pământ pe jos. Cucuruzul era încă pe tărâmul făgăduinţei pentru care spaniolii hoinăreau în derivă peste mări şi oceane. Tăranul de care vorbeam, un oarecare Ion, nu era nici vesel, fiindcă nu avea motive şi nici trist, ci aşa cum îi stătea bine unui ardelean, sobru. Asta era viaţa lui. Stătea aşezat pe un bolovan adus cu boii, din prundişul râului. Nişte vecini se întorceau de la câmp cu un coş de car cu sfeclă şi lobeniţe. Era toată averea cu care urma să intre şi să iasă din iarnă. Faină recoltă zise Ion, vădit ironic, spre ţăranul desculţ din carul cu boi, care-i arătă ostentativ mâna într-un mod vulgar, dar sugestiv.

Saracut Comanescu Teodor PozaÎn ultima vreme, ieșea foarte rar în oraș și nu-i mai făcea nicio plăcere să mai fie văzută de foștii ei elevi, de colegi sau de cunoștinte, chiar dacă, deși trecuseră aproape două decenii de când se pensionase, cei care o întâlneau i se adresau cu apelativul „doamna”, cu mult respect pentru omul care a îndrumat mii de elevi și poate mai puțin pentru disciplina pe care a predate-o. Latina nu era un obiect de studiu ușor și nici la îndemâna oricui, dar cei mai mulți elevi se străduiau să-i descifreze tainele mai mult din respectul pentru „doamna profesoară de latină”.
        Chiar și atunci când ieșea, o făcea cu direcție precisă spre locurile, aproape tot timpul aceleași, din care își lua puținele lucruri trebuicioase. Se întâmpla uneori să stăruie mai mult asupra unora, nou apărute, cercetându-le cu grijă și curiozitate, dar renunța cel mai adesea în favoarea prețului. Toamna vieții o încovoiase destul de tare și după moartea soțului, care era cu vreo zece ani mai în vârstă, parcă simțea și mai tare oboseala.
         Era însă mulțumită în trecerea ei că nu trebuia să-și bată capul cu lucrurile voluminoase sau cele care țineau de administrarea casei, acestea cădeau de câțiva ani buni în sarcina celor doi copii, Mara și Marin. Fata era procuror intr-un orășel de provincie destul de apropiat, iar Marin era un cunoscut chirurg.