Violeta era fericită. În sfârşit scăpase de tâmpitul. Cum, cine e tâmpitul? Ex-ul, soro, ex-ul! La simpla rememorare a lunilor trecute, o crispare instantanee şi necontrolabilă îi bloca tot corpul.  Viaţa ei devenise de nesuportat. Accesele de gelozie terminate cu bătăi, scandalurile zilnice, toate îi lăsaseră un gust amar. Se măritase de nevoie şi cam prea devreme, când nu ştia ce îşi doreşte de la viaţă. Făcea naveta din comună la oraş, cu trenul de cinci dimineaţa. Drumul până la haltă era pustiu la acea oră. Vecinul ei, adică ex-ul, o aştepta în fiecare dimineaţă ca să meargă împreună, fie vară, fie iarnă. Şi aşa, din una într-alta s-a trezit că spune DA. Nunta s-a făcut repejor şi cu puţine costuri. Ca la ţară unde tot omul, indiferent de vremuri, are porc, găini şi tot ce trebuie ca să poată face o masă cumsecade.

Am să vă povestesc acum despre un bătrân singur care se numea Ion. Ajunsese să trăiască pe unde apuca, până când se stabilise într-un parc.
Era un parc vechi, cu multe alei întortochiate, cu copaci bătrâni şi umbroşi. Parcul avea o frumuseţe ciudată. La tot pasul întâlneai fântâni înnegrite de vreme, în care nu mai cursese de foarte multă vreme nici un strop de apă. Meşterii făuritori găsiseră cu cale să le înfrumuseţeze cu câte un basorelief în chip de floare, pasăre sau alt animăluţ. Până şi lămpile aveau vopseaua  scorojită de vechime. Chiar dacă te-ai fi rătăcit sub bolţile de verdeaţă, paşii te duceau în centrul parcului, exact ca într-un labirint stufos, acolo unde se întretăiau aleile formând o piaţetă. Un grup mare de statui de bronz, cum deseori vedeţi în oraşe, întruchipa o mică orchestră şi doi copii ce cântau uitându-se într-o carte.

Aveam un vis ciudat când deodată m-am trezit. Eram într-o încăpere necunoscută, întunecoasă. Era zi sau era noapte? Într-un final am găsit uşa, de fapt nu ştiu dacă se poate numi aşa, deoarece această uşă s-a deschis uşor, în timp ce eu mă gândeam cum voi ieşi de acolo. Nu ştiam încă unde sunt, dar bănuiam ceva, eram cu siguranţă altundeva, nu pe Terra.

Deşi nu mai văzusem acel loc niciodată, nu-mi era frică. Era uimitor ce se ascundea după uşa aceea. Nu pot spune cu exactitate ce am văzut, deoarece acele maşinării zburătoare păcăleau imposibilul. Erau roboţi, roboţi destul de prietenoşi la prima vedere. Eram absolut absorbită de ceea ce vedeam acolo, crezând că încă visez.

A fost odată, demult de tot, o fată săracă. Visa şi ea, ca mai toate fetele de vârsta ei, să fie prinţesă, să aibă de toate şi să fie fericită.

Avea doar mamă. Viaţa lor era simplă de când murise tatăl fetei în război. Îşi duceau traiul doar cu o grădinuţă şi câteva găini. Ah! Şi bineînţeles, uitasem de pisică şi de căţel, suflete de pripas, venite de niciunde şi apoi rămase în gospodaria lor. Grădina era plină de legume. Lângă casă cultivau cânepă, pentru negoţ. Un măr bătrân dar plin de fructe străjuia curticica. O duceau cam greu dar se străduiau să trăiască frumos şi cu bucurie în suflet. Copila crescuse, se făcuse o mândreţe de fată, cu plete blonde şi ochi albaştri, strălucitori.

CAPITOLUl VII

Mi-am dat seama ca avea nevoie  sa zboare pe aripile vietii singur! Cand a plecat, tot universul meu s-a prabusit! Voiam sa fiu rea, voiam sa-i arat ca nu-mi pasa. Mi-as fi dorit sa fie simplu sa-l las sa plece, asa cum faceam sa para. Imi era foarte rau in ziua aceea, de-abia ma tineam in picioare. Aveam de gand sa mergem pe munte cu prietenii, dar ne-am intors, pentru ca eu simteam la fiecare pas ca lesin. Ramasesem mult in urma fata de ceilalti si am preferat sa ne intoarcem la masina si sa incercam sa urcam pe drumul asfaltat cat reuseam. Nu ne-am mai dus nicaieri. Am inceput sa ne certam si sa ne improscam cu cuvinte jignitoare si dureroase. Nu mai facusem asta niciodata.