(Fragment)
 
Mă simt singură... Atât de singură că nu mă mai recunosc, nu-mi mai găsesc un rost în lumea aceasta.
 
Nu reușesc să dau o utilitate timpului meu. Îmi trec clipele printre degete, știu că ar trebui să strâng pumnul dar nu am voința necesară. De fapt nu voință ci o lipsă totală de... rost. Mă întreb mereu de ce aș face-o, pentru ce sau pentru cine când simt că nu-i sunt nimănui de folos. Nici măcar pentru mine nu simt că merită să strâng pumnul...

Oricine ar fi spus că Laarisa cea înconjurată de nisipuri e un loc liniştit. Poate prea liniştit şi cuminte. În care nu se întâmpla niciodată nimic.

Lanesta era negustor de ulei, iar prăvălia lui se găsea la colţul străzii ce cobora de la templu. Cu o seară înainte fusese nevoit să refuze un transport de măsline şi încă era furios pe toată lumea. Nu-l putu îmblânzi nici măcar apariţia zvârlugii de fată pe care o urmărea cu privirea la fiecare răsărit, când ea o zbughea cu regularitate prin poarta de vizavi. Nu ştia cine este, iar de la el nu cumpăra niciodată ulei ca să aibă vreun prilej s-o întrebe. Ea se pierdu şi azi, la fel de rapid, pe străduţa îngustă din faţa magazinului, dar lui nu-i mai păsa.

Am gândurile înmuiate în necuprins şi-ţi simt surâsul ca o şoaptă uitată-n ungherele inimii. Mi-am cuibărit în cercul de lumină sângele, să-ţi desenez conturul dantelat pe margini cu fir de argint. În cuvinte voi zidi casa cu ochi de pisică-n acoperiş, camerele îţi vor aştepta paşii uşori pe podeaua presărată cu flori albe. Pune-ţi pe masă dorinţele, nimeni n-o să le vadă. Între degetele nopţii sunt prinse fantome frumoase cu haine colorate şi cântece misterioase. Intră în jocul lor cum vântul îşi înteţeşte suflul prevestind sosirea furtunii. Eu voi fi în privirea lunii, în aşteptarea de sub cearceafuri şi-n neliniştea pereţilor, să nu-ţi fugă mirosul cu umbra pe ferestre.

Desigur că insectele îşi au  o lume a lor. Bazată pe o ordine bine stabilită de natură, în funcţie de rolul şi locul fiecăreia în lanţul trofic.  Că vieţuiesc în găurile din pământ sau pe deasupra, prin iarbă, pe sub frunzele căzute, în copaci sau în văzduh, ele se comportă după reguli transmise genetic.
Dacă ne-am închipui, cu ochii minţii, că am fi mici, mici de tot? Şi am putea hoinări prin crăpăturile  subpământene, ca pe nişte autostrăzi? Dând nas în nas cu cine ştie ce gărgăune, coropişniţă sau, şi mai rău, cu vreo cârtiţă săpând tunele? Ori poate pe deasupra, printre firele de iarbă, riscând să ne întâlnim cu vreun păianjen hămesit?  

          Pentru ele, noi, oamenii, suntem giganţii. Niciodată o albină nu ne va înţepa decăt dacă se va simţi ameninţată.

POVESTE EXTREM DE SCURTĂ

O vinit mai an fotbaliştii din Satnou. O fo frig, în martie. Sufla vânt şi flocăia de s-o pus omăt pân dosuri. Lângă arena de fotbal era o şură din lemn de stânjar. Sănătoasă şură. Acoperişul din paie putrezite era urnit pă culme.

            Fotbaliştii strâng vreascuri de pă su meri. Să bagă în şură. Fumul iasă pân urnitura acoperişului.

            Văsălica Spânarului vede de acasă şi vine tăt în fugă. O luat un par în mână, o deştis porţâle şi o strâgat tare: „Ce faceţi aicea, mă?” A lui o fo şura.