cg2Deci, profesorul Eugen Manea, mirându-se că-şi găsise elevii încă dansând la acea oră, le întrerupsese muzica. Toţi se întoarseră brusc spre dânsul, cerându-i cu privirile o explicaţie pentru gestul său.
- Copii, pentru dans veţi avea suficient timp altădată, nu acum; e 17.45, iar afară sunteţi aşteptaţi de o mulţime de reporteri.
- Poftim?! Deja?! se miră Alex, privindu-şi ceasul.
Ceilalţi îi urmară grabnic gestul. Dar toate ceasurile indicau, inevitabil, aceeaşi oră; 17.45, negreşit. Mai aveau deci doar un sfert de oră până ce evenimentul va deveni oficial, transmis în direct, prin satelit, de mai multe posturi de televiziune.
- Au sosit reporterii? rosti domnişoara doctor Stela cu o urmă de îngrijorare în glas.
- Da, de câtva timp, explică profesorul cu mult calm.
- Şi părinţii noştri? se interesă Maria.
- Unii dintre dânşii au sosit deja, domnişoară; ceilalţi trebuie să apară, o lămuri domnul Manea.
- Şi vom apărea la televizor? zise Stela, încă emoţionată.
- Da, domnişoară, totul va fi transmis în direct începând cu ora 18.00, de mai multe posturi TV, concomitent.

AAS 1     Trăim mai multe existențe nedescifrate în același timp.
     La începutul anului școlar o fetiță l-a invitat acasă la ea. Intrând în cămăruța strâmtă și luminoasă, n-a avut de făcut altceva decât să admire nedumerit pereții acoperiți cu numeroase tablouri reușite, înfățișând fundaluri de peisaje pastelate și nopți luminate natural de-un astru fantomatic bântuit de alizee. S-a limpezit imediat:
-    Însemna că părinții ei le-au pictat cândva!
Cum de altfel îi va mărturisi colega mai târziu. Așa își explica și de unde atâta dăruire pentru pictură.
     Căzuseră imediat la înțelegere! El trebuia să-i divulge secretele aritmeticii, ea să-i arate cum se poate desena atât de ușor și mai ales frumos. Fetița avea un talent nativ deosebit și din trei linii dăruia viață oricărui desen. Cei doi, încă nu cunoșteau prea bine literele, dar fetița desena surprinzător de lejer... abia intraseră în clasa doua. 
     N-au făcut schimbul oricât l-ar fi dorit ei, oricât s-au străduit din răsputeri, însă au descoperit ceva ciudat, mult mai atractiv și mai palpitant!

cg2Nava albastră era acolo, pe rampa de lansare, în mijlocul rachetodromului. Înarmată cu toate cele necesare, pregătită până la cel mai mic amănunt pentru o asemenea călătorie, „Pacifis” li se ivi în cale, înălţându-se ameninţător, impunând prin însăşi prezenţa ei. Lucian păşea gânditor spre nava construită de el, împreună cu cei doi colegi şi prieteni ai săi, cu privirea pierdută în gol, spre nicăieri, fără a vedea nimic în jur. Mergea însă spre nava aceea gândită de el, cea care îi va duce într-o misiune, al cărei comandant va fi chiar el... Lia îl ajunse din urmă; îl întrebă:
- Lucian, spune-mi, te rog, ce-ai vorbit cu domnul director?
El însă tăcu, părând că nici n-o văzuse, nici n-o auzise. Privirea şi gândul îi erau în cu totul altă parte.
- Hei, Lucian, aş putea şti la ce te gândeşti, de nu mă auzi? insistă Lia, atenţionându-l, în glumă: Dacă aş da câte un bănuţ pentru fiecare idee care-ţi trece acum prin minte, probabil aş irosi o întreagă avere şi aş sărăci.
De abia atunci o zări şi el. Întrerupt din gândurile sale, se opri puţin şi zise, tare nedumerit:

tuneaZăpușeala o înnebunea pe Andreea. Trenul nu era așa de aglomerat, iar în compartiment mai rămăseseră două locuri libere, cât de cât se mai putea respira. Avusese noroc, avea loc lângă geam, putea să admire în voie peisajele ce se perindau în fuga trenului. Se lăsă furată de cadența ritmică a roților, te duc... te-aduc..., era ca o simfonie ce-i seconda gândurile. Pe bancheta din fața ei stătea o doamnă mai în vârstă, elegantă, stilată și, în ciuda părului complet alb, avea un aer tineresc. De cum se așezase pe locul care-i era destinat, se cufundase în citirea unei cărți. Din când în când ridica privirea dezaprobatoare la ceilalți doi ocupanți, doi tinerei ce se drăgăleau fără nicio reținere. Ea, o fetișcană pâna-n șaisprezece ani, blonduță, cu un păr ce-i cădea valuri-valuri pe umerii aproape goi, cu niște ochi mari, albaștri, adumbriți de gene lungi, ce-i dădea o figură angelica. El, în contrast cu ea, o caricatură de om, brunet bine, tuns " a la creastă de cocoș", cu două belciuge în urechile clăpăuge, iar pe brațe și ceafă niște tatuaje grotești. Un nas mare, coroiat, niște buze vineții, cărnoase și o fața ciupită toată de vărsat de vânt, îl făceau urât bine. Avea cam peste 30 ani, aproape dublul vârstei fetișcanei. 

cg2Când Traian Simionescu reveni în biroul său, nici Lucian, nici Diana Enka nu se mai aflau acolo. Directorul se aşeză pe fotoliul său, pentru a-şi relua activitatea pe care şi-o întrerupsese temporar.
Găsi însă un bileţel care-i atrase atenţia, pus acolo, foarte probabil, de Diana Enka. Se convinse chiar că ea era autoarea bileţelului, după ce-l citi: „Mulţumesc că m-ai ajutat să-mi recuperez fiul. Îţi rămân datoare.” Directorul privi câtva timp bileţelul. Recunoştea scrisul Dianei, ordonat, citeţ, frumos... Oare ce nevoie avea de mulţumirile şi de recunoştinţa ei? Ce înţelegea Diana prin a-i rămâne datoare? Clătină uşor din cap, apoi îşi văzu de treburile sale. Dar nu rupse foiţa scrisă de Diana; o păstră. O pusese cu grijă în buzunar, deşi nici el nu-şi dădea seama de ce.
Aştepta sosirea celor şapte tineri, pentru că se apropia de ora 12.00, iar ei chiar porniseră spre biroul directorului, împreună cu domnul profesor Eugen Manea. Avuseseră la dispoziţie o săptămână pentru a-şi completa echipajul şi se descurcaseră, cu ajutorul instructorului lor, domnul profesor Manea şi al computerelor. Acum erau şapte, toţi tineri şi părea că se vor înţelege de minune împreună. Încă nu aveau cei doi roboţi, deşi ştiau care vor fi aceştia; tânărul informatician Mihai îi asigurase că avea el roboţii potriviţi pentru misiune. Poate într-adevăr aşa era.