Maria tonu 2015Numele meu nu vă spune nimic, sau totul,
depinde cine sunteți Dvs.

     Delia a simțit un val suprem de voluptate, o senzație necunoscută pentru ea, și, fără să se poată abține, a început să exlame:
-    Wow, wow…
-    Behave yourself , Delia, a încercat s-o calmeze Cheng, vecinul pe care-l cunoștea de opt ore de când s-au așezat alături în Frankfurt.
-    Wow, wow…, exclamă Delia din nou.
-    It’s OK, it’s OK, my baby , a încercat Cheng s-o readucă la realitate, mângâindu-i, nu se știe de ce, mâna.
-    Do you fly the plane for the first time?  - a fost chiar curios  Cheng.
Delia nu i-a răspuns. Ea stătea la geam, el pe fotoliul din centru. Tot drumul au conversat de parcă se cunoșteau de-o viață. Cheng, un chinez canadian, venea de la o conferință din  Praga,  Delia mergea la o conferință în Toronto.

AAS 1     ,,Economistă mică, grasă și urâtă’’ așa începea anunțul care-l interesa urgent. Imediat începuseră să-i fluture ideile şi dispoziţia i se schimbă pe neașteptate.
     Se trezise dimineață indispus. Ajunsese într-un punct mort, aparent fără ieşire cu societatea comercială ,,Imprimeus” pe care tocmai o constituise la repezeală, şi nu ştia ce să mai facă în viitor! Până acum treaba îi mersese destul de bine, ţinând cont de condiţii, fără niciun ajutor din partea nimănui, fără niciun sprijin material, fără un mijloc de transport de bază, fără să riște un credit falimentar, în această lume pentru care profitul, interesul, cererea şi oferta sunt primordiale.
     Cum a format societatea? Nici acum nu-i venea să creadă în minuni, însă a reușit incredibilul! A bătut la maşina de scris împrumutată, statutul şi contractul de societate şi-a început alergarea la forurile competente! Trebuia să înscrie societatea în tot felul de birouri, camere de comerţ, direcţii, foruri tutelare… şi ministeriale să intre în legalitate. Peste tot i se percepeau taxe şi impozite legiferate de niște organisme ce nu-și aveau rostul, și nu erau de loc mici. Îşi angajase câţiva oameni, îşi cumpărase câteva scule, utilaje şi materialele de care avea strictă nevoie și se puse pe treabă! Numai un singur lucru îi lipsea atunci… compartimentul financiar contabil iar anunţul i se potrivea ca o mănuşă! Chiar condițiile îi păreau acceptabile, dacă anunțul nu ascundea o capcană. Pentru el contabilitatea se rezuma până atunci la hârțoage, facturi, chitanțe și vehiculat banii!

cg2Chipul ei plăcut era obosit şi trist, chinuit chiar. De o săptămână nu-şi văzuse deloc băiatul, iar lipsa lui o durea, îi sfâşia sufletul. Îl simţea departe, deşi ştia că el era acolo, aproape, în Institut, nu plecase încă în misiune. Nu putea suporta gândul că nu-şi va mai vedea deloc fiul până la data plecării în misiune şi nici după aceea, pentru foarte mult timp, nu ştia sigur cât anume; 13 ani, se presupunea.
Ar fi dorit o împăcare cu fiul ei, să se bucure de prezenţa lui măcar până-n momentul plecării, deşi încă nu se putea împăca cu ideea că el va participa totuşi la această misiune. De dragul lui însă, pentru a mai fi împreună măcar până pe 27 iunie, era totuşi dispusă să accepte un compromis.
Directorul îşi ridică privirea, deşi parcă ştia dinainte că era ea. Cum să procedeze?! Îi era milă de ea. Ar fi vrut să rezolve cumva problema asta. Nu putea fi dur, n-o putea da afară, cum procedase în urmă cu o săptămână, deşi ea nu era deloc amabilă, binevoitoare. Însă în ochii ei se putea citi cu uşurinţă multă tristeţe. Nu mai era atât de aprigă, de înverşunată, implora din priviri. Însă Traian Simionescu era foarte ocupat, nu-şi mai putea permite o nouă confruntare cu ea. Uşa se închise în urma tinerei doamne. Directorul îşi ridică privirea spre ea, deşi ar fi dorit să evite s-o întâlnească. Spuse blând:

Imagine Rat Dubit1.1. Introducere: Putem fi noi absolut siguri de ceva, de vreo cunoștință de-a noastră?

Noi ca oameni, ca ființe sociale, am încercat încă din cele mai vechi timpuri să ne explicăm lumea în care trăim, am încercat să învățăm unii de la alții. Am reușit în bună măsură să folosim experiența și cunoștințele înaintașilor la care am mai adăugat propriile noastre experiențe și propriile cunoștiințe contribuind astfel, generație după generație, la crearea și finisarea culturii în care trăim. Încercarea noastră de a explica lumea am fixat-o în cunoștințe pe care la rândul lor le-am integrat în teorii, credințe, dogme, păreri și opinii. Toate acestea au rolul implicit sau explicit de a ne crea o Weltanschauung, o imagine asupra lumii.
Ca indivizi, ne trezim ca fiind puși într-o lume dinamică, o lume în care diverse teorii și credințe coexistă pentru o perioadă de timp, doar pentru ca după aceea să se modifice, să se înlocuiască una pe alta. Dacă privim de pildă diversele teorii ştiințifice putem constata că fiecare din ele este doar un model ce încearcă să explice cât mai bine cu putință un anumit fragment din lumea în care întâmplarea a făcut ca noi să trăim. Putem însă, de asemenea, să constatăm că orice teorie, explicație sau credință, indiferent de domeniul specific la care se referă ea, va fi înlocuită în timp de către alta și apoi aceea, după o anumită perioadă de timp, de către alta și tot așa mai departe. Astfel, suntem cu Totul de acord cu afirmația că toată cunoașterea noastră înaintează prin debarasare de erori.

cg2A cincea zi a lunii iunie 2085, marţi, începu odată cu zorii dimineţii. Mihai, nerăbdător ca participarea lui la misiune să devină o certitudine, îşi trezi părinţii foarte devreme. Astfel se făcea că, la ora 06.30, maşina familiei Ristea, condusă de domnul Emilian, gonea spre Institut, iar la 06.45 intra deja pe poarta Institutului. Domnul Emilian Ristea alese locul de parcare, iar după ce opri, cei trei pasageri coborâră. Afară deja se luminase de-a binelea, dar încă nu era foarte cald, temperatura era suportabilă.
Tânărul Mihai, tare mândru, purta uniforma albastră, deocamdată fără accesoriile necesare şi însemnele echipajului. Membrii familiei Ristea porniră spre rachetodrom. Gardianul nu-i recunoscu şi-i opri, doar pentru câteva clipe, până când îl zări pe Mihai în uniforma albastră şi pricepu că era unul dintre tinerii acceptaţi de curând în echipajul navei „Pacifis”. Cerându-şi scuze, le permise trecerea.
Domnul şi doamna Ristea nu văzuseră până în acel moment nava albastră, de aceea o admirară câtva timp; era măreaţă! Mihai urcă treptele spre puntea principală, deşi părinţii lui nu se apropiaseră încă de corpul metalic al navei. Pe puntea principală a „Pacifis”-ului nu se afla la acea oră decât... Lucian. Îl recunoscu pe tânărul lui coleg, căruia nu-i mai uită numele: