costel stancumișc pămîntul
sub perechea de zaruri

ele se trezesc,
încep să se rostogolească
aidoma unor săltimbanci

pierd mereu și mă bucur,
dacă aș cîștiga o singură dată
ce sens ar mai avea jocul?



degeaba îmi dezlegați
mîinile ochii,
degeaba adăugați zarului
încă o față

eu voi pierde cu aceeași,
neînțeleasă, voluptate.


*  *  *

Iar mi-e milă de învingător.
Pentru el lupta s-a încheiat,
nu mai are pe cine provoca.
Își privește rănile
ca pe niște fotografii vechi.
Oftează. Mai lungă-i durerea sa
decît a celui învins
- o cursă de cai orbi
ce și-au aruncat călăreții din șei
și continuă să alerge
mult timp după ce au trecut
linia de sosire.


*  *  *

Eu la o margine.
Tu, la cealaltă.
Între noi
nisipurile mișcătoare ale nimicului.
De ce
ne privim pe furiș?
Vinovate ori nu,
inimile noastre
tremură
ca două litere
în batista
Desdemonei


*  *  *

Ești bărbat de acum. Porți cuțit de vînătoare
și pușcă. Te prefaci a fi uitat de copilul
ascuns în podul casei. Visele lui
îți par rușinoase. Astăzi pleci singur la drum,
fără teamă, totuși
ți-ai umplut buzunarele cu firimituri de pîine.
Pășești hotărît, ai auzit că inima pădurii
e într-o mură coaptă pe întuneric,
ești nerăbdător să o culegi și să o
pui sub limbă. Dar
prea devreme se înnoptează. Altădată
ziua ținea pînă la sfîrșitul călătoriei,
mai rămînea timp și pentru amintirile tatei
despre întîia lui vînătoare. Îți pipăi buzunarele,
unde s-au risipit atîtea firimituri?
Privești împrejur. Nimic, nicăieri.
E liniște ca-ntr-o umbră de copil adormit.
Te sperii, ai da orice să auzi
o creangă ruptă, un urlet de lup
sau măcar rîsul umilitor al tatălui
trezindu-te. Să fugi acasă și să te ascunzi,
încă o vară, în pod.


*  *  *


E dimineață
femeia are mîinile mai lungi decît moartea
scoate din pîntec un copil
și îl dăruiește mării
marea îl leagănă, îl leagănă
pînă îl face nevăzut

desenez cu degetul în aburul zilei
o fereastră și plec să îl caut

marea atîrnă undeva sus
aud țipătul păsării care noaptea
se face pește. Doamne, cîtă îngăduință ai
față de cei ce obosesc zburînd!

În jurul meu totul e semn și zbatere
orchestra e luată de vînt
și dusă în larg unde muzica ei
se aude din ce în ce mai tare.
Eu înaintez, înaintez
fără a bănui că după ultimul sunet
mă voi întoarce în pîntecul mamei
ca lumina în piatră, ca pasărea
în locul din cer
unde a fost săgetată


*  *  *

e toamnă. pășim încet
să nu tulburăm vinul
stăm cuminți ca veninul în șerpi
pînă vine femeia
și ne toarnă în pahare.

apoi orașul nu e decît
un pantof vechi în care așteptăm
să coboare talpa lui Dumnezeu.

hai sus paharul prieteni
e toamnă

dragostea-i blîndă și pe furate
asemeni cailor mîngîiați pe gît
în nopțile cu lună plină.