Această taină a cifrelor
Singurul meu prieten a murit din cauza visului
cu o mănăstire
în care locuiau cincisprezece orbi
acum vreo cinsprezece ani
și de acolo nu mai vede decît marea
nu mă aude
doar când l-am ajuns
mi-a șoptit
vai între cele cinci sau zece femei frumoase
pe care le-am iubit
acum le privesc în tăcere pe fiecare
(numai nebunia împreunării nu m-a părăsit niciodată)
le privesc pe fereastră vreau să spun
uscate fărâmițate și amestecate ca o iarbă grasă
niciodată n-am reușit
să-mi reamintesc numele lor
nu există nimic mai banal decât groaza
de care săgețile
dintr-un lemn foarte închis la culoare
prind rădăcini în sângele arcului
ești prietene ca o vreme rea
aduci păsările la țărm dar nu e
nici urmă de păsări le-am tras de creștet
ca pe niște oase
pe urmă mi-sa părut
că le-am mai întâlnit
undeva
trebuie să fi îmbătrânit
și nu prea mai ai ce face
știi bine
că nu-mi mai place
carnea albă
Demonstrație de somn
Iarba asta are rădăcini foarte adânci
și transparente
să nu crezi tot ce vezi
capturată în aceeași nuanță
de verde gheață
plin de boabe dulci
aștept trăsnetul
ca pe o minune
dacă se lasă liniștea
în trupul tău
atunci
a venit iarna
ca dinții
alunecând
la marginea
veșnicelor mele confuzii
ce macină
încet-încet
și hăcuie
dacă va fi
somnul
Ceea ce s-a întâmplat cu noi
Avea două cosițe aurii pe care le-am mângâiat
de multe ori pădurea tremurase de țipetele noastre
și îmi aud sângele plin de obsesia pietrelor
ca un arheolog obsedat
că nu o să-i fie prea ușor
să pătrundă până aici
ai continua să crezi asta până la sfârșitul vieții
ea se născuse după a doua viață deci acum
vreo doi trei ani
dacă știi să îți pui corect această întrebare
dacă n-ar fi cineva
care simte viața dar alteori
mai degrabă noaptea
în intervalul de liniște dintre nouă seara și trei dimineața
dar nimic nu mai contează
am înțeles că am murit pentru lumea aceasta
fără ca nimeni altcineva să o știe
există și aici un pod
și acum
de vrem de nu vrem
ne bucurăm să-l trecem
și să nu ne mai putem întoarce
Nobil vid
Peste
câmpia cu șerpi
din flancul de nord
blestem sau ce-o fi
vibrează
se țese
și cum le trosnesc oasele
împletite în șanțuri
niște râsete groase
cicatricea unor aripi
pline de răsărit
un fel de șmirglu
frecând ceața
această memorie
Cap și pajură
Tot ce aparține trecutului
un casanova cu ochi zgârâiați
în filigranul fundului de mare
ce oboseală sinistru de frumoasă
iese din cînd în când
din lanul pajurei
vine și pleacă delirul
atât de clar
o bucată de inimă
de unu pe doi centimetri
fugind către cer
anexa aceea ciudată
din care se tot prăbușește
câte un etaj
Amintirile lui Don Quijote
Simple capricii
descoperite de pleoape
ca niște femei ușoare
în mireasma ierbii
(pe un pumn de cenușă
risipit trecutul)
de când e lumea o scară
ca un amurg verde
un scaun pe care se dezbracă
toate cuvintele
doamne,prea devreme prea târziu
glonțul sapă în tine
trup de corăbii topite în os
ne pomenim
la marginea frisonului
ce nu poate fi niciodată domesticit
și în uitare poți găsi iată fericirea
așa cum găsești în carnea unui animal mort
Amurg
Ai devenit foarte repede indiferentă
nu aveam nimic de spus
o linie despărțitoare: schelăie și se învârte
cineva totuși uită de prăpăd
ba ascuțitele aripi rănesc tălpile profunzimea somnului
cu degete tremurătoare printre toate acele țâțâni vechi
ale cuvântului-trup
eu smerit bate și bate
cuiele de argint de diamant poate
câte litere câte trupuri
și grămezile de moloz acoperite de urzici
în timpul vindecării cu o busolă îmi caut bătăile inimii
ca să le iau în brațe ele singure au scăpat
fără să-mi dea de veste
un vis poate dumnezeu a lăsat pe lume
și susurul fântânii un colț de pământ clădit nisipos
această femeie plămădită din abur și cer
ca un mir carnea ei de furnică
umbra subțiată a hărții de care ne agățăm creierii
după ce închidem bine memoria cu cheia
ea se lipește de scoarța unui sânge
se duc acasă fără să schimbe nici un cuvânt