Robert: Îţi place să pui oamenii în situaţii dificile.
Sonia: Mărturisesc că da.
După această replică, Sonia se va dedubla. Dublura le va examina cu atenţie pe cele două personaje, inclusiv pe al Soniei, care este fictiv, le va mirosi, pipăi, le va da sfaturi, le va contrazice, parodia, după care se va urca pe pervazul ferestrei, se va culca pe canapea şi pe jos, se va aşeza, în locul tabloului, pe şevalet. În momentele dedublării, replica personajului Sonia va fi redată pe bandă magnetică şi va fi semnalată în text prin „Vocea Soniei”.

Vocea Soniei: Să le întind capcane, să le fac surprize cât mai insolite, să-i inhib, să-i înfricoşez chiar. Să-i scot din inerţie, să-i fac să se elibereze de moartea cotidiană. A trăi autentic se învaţă continuu. Autentic, adică verificând toate posibilităţile. Anonimii, adică cei mai mulţi oameni, îşi consumă viaţa după un acelaşi proiect: banal, previzibil, stereotip, ucigându-le zilnic, inconştient sau din teamă, pe cele unice, inefabile, eroice. Poezia şi eroismul au murit de mult. Omul a devenit previzibil, ireversibil prozaic şi comic.
Dublura dispare.
Sonia (redevenită personaj): De unde aveţi ceasurile acelea?
Robert: Au fost ale bunicului.
Sonia: Trebuie să fi fost un om deosebit. Îl teroriza timpul. În mod sigur avea şi o puşcă de vânătoare.
Robert: Da, a avut. Cum ai dedus?
Sonia: Simplu. Pentru un om paralizat de sentimentul morţii, tentaţia sinuciderii devine irepresibilă. Şi atunci îşi caută instrumentele. Ele îi dau certitudinea că o poate face în orice clipă. Nu m-ar mira să aflu că bunicul dumneavoastră s-a sinucis.
Robert: Într-adevăr, s-a sinucis.
Sonia: După ce va fi verificat imaginar mai multe moduri de a o face. Aş paria că avea şi un neobişnuit cuţit de bucătărie.
Robert: De ce tocmai un cuţit de bucătărie?
Sonia: Pentru că unul dintre momentele care acutizează sentimentul morţii este cel al digestiei, când ai revelaţia că hrăneşti moartea în trupul tău. Respiraţia sacadată, damful, îmbalonarea, toate acestea îţi dau impresia că ai pus în funcţiune motoarele morţii. Digestia, orgasmul acuplării, defecaţia, menstra şi starea de maternitate sunt tot atâtea gheare ale morţii înfipte în trup. Dar n-aş paria că s-a sinucis cu puşca de vânătoare sau cuţitul de bucătărie.
Robert: De ce?
Sonia: Cel care o face spre sfârşitul vieţii refuză modul comun şi banal de a te sinucide. Aşteaptă atât, tocmai pentru a găsi unul rafinat şi atipic. Apropiat de artă. Marele sinucigaş îşi pregăteşte cu fervoare actul, rămas singurul care-i mai dă sens şi valoare. De aceea, îl şi iubeşte.  Iubindu-l, îl proiectează minuţios, savurîndu-i fiecare detaliu. El este un mare îndrăgostit şi, sedus de perfecţiunea operei sale, un om fericit. Mai mult, un iluminat. Adevăratul sinucigaş face să rămână secret adevărul actului. Moartea lui pare un accident. El deschide şi închide seria. Rămâne unic. Îl urmează numai cineva care i-a descoperit din întâmplare opera. Dar sinuciderea acestuia, a epigonului, e mai mult un asasinat. Descoperind secretul celuilalt, este pedepsit. A încălcat o interdicţie. Nu ştiu dacă bunicul dumneavoastră a avut puterea să-şi desăvârşească opera.
Robert: A avut-o.
Sonia: Cum s-a sinucis? Iertaţi-mă, întrebarea mea este cinică. Nu vreau să răscolesc o posibilă rană.
Robert: Călărind.
Sonia: Nu înţeleg.
Robert: Călărindu-l pe Aladin.
Sonia: Iertaţi-mă, tot nu înţeleg.
Robert: Aladin este un cal, pe care ai promis să-l aduci acasă.
Sonia: Domnule Vaida-Moruzi!
Robert: Voiai să-l aduci acasă pe Aladin, ca şi tatăl meu, care e mort de mai bine de treizeci de ani, să se sinucidă. Recunosc, a fost genial modul inventat de bunicul de a se sinucide. Dar, oricât ţi-ai dori tu, morţii nu se mai pot sinucide. Tatăl meu s-a sinucis de mult şi nu învie s-o mai facă încă o dată. Despre Eva, din momentul plecării mele din ţară, n-am mai ştiut nimic. De fapt, nici măcar n-am ştiut vreodată cine era. Nu ştiu nici cine eşti tu şi cu atât mai puţin ce sens are jocul pe care l-ai început. Ştiu însă că e de prost gust şi un mare abuz.
Sonia: A face morţii să învie, ca să se sinucidă din nou; trebuie să recunosc că este un proiect extraordinar. Din păcate, nu este al meu. N-am îndrăznit să visez la o asemenea revoluţie. În ce mă priveşte, v-am mai spus: mă numesc Sonia. Vă jur că nu ştiu cine este Eva, că pe dumneavoastră vă văd a doua oară, prima a fost la gară, când v-am dat un autograf care poate părea bizar, credeţi-mă că n-am ştiut niciodată de existenţa unui cal care să se numească Aladin, iar despre bunicul şi tatăl dumneavoastră acum aud prima dată că s-au sinucis. Este cât se poate de clar că am deschis o rană nevindecată şi pentru asta îmi cer iertare.
Robert: Nu. Tu trebuie să mă ierţi pe mine. Cred că te-am confundat. Da, în mod sigur te-am confundat. Sau poate am avut o iluzie. Am din ce în ce mai des viziuni, una mai ciudată decât alta. Cred că e o nevroză. Sper să fie trecătoare.
Sonia: Nu e nimic anormal în a avea nevroze. Nevroza nu este o boală, ci un mod de a capta o altă lume. Ca şi fantezia. Ca şi memoria.
Sonia se dedublează.
Vocea Soniei: Totul este să elimini spaima care-o însoţeşte. De-a lungul vieţii, orice om cunoaşte mai multe lumi, artistul, evident, pe cele mai multe, înţelepciunea e să nu le pui în conflict, ci numai să iei act de ele şi să accepţi ordinea întâmplătoare în care se ivesc şi te includ în jocul lor. În jocul uneia sau al mai multora în acelaşi timp. Cum vi se întâmplă dumneavoastră acum, participând la jocul a două lumi: cea prezentă în care sunteţi cu mine, şi alta în care vă aflaţi numai dumneavoastră. De când sunt aici, aţi migrat continuu, într-o mişcare mai mult sau puţin rapidă, dintr-una în alta. Sunt sigură că exact în clipa aceasta retrăiţi scena sinuciderii bunicului dumneavoastră. Din păcate, cu un consum uriaş de emoţii.
Robert: S-ar putea şi altfel?
Vocea Soniei: Categoric da. Cu condiţia înlocuirii suferinţei şi a spaimei cu trăirea activă a morţii. Pentru că moartea este substanţa noastră intimă. Numai ea există.
Robert: Aleargă, Aladin, aleargă! Hai, bunicule, curaj, mori naibii odată, mama stă la rând, habar n-ai ce pierzi dacă nu mori, de ce l-ai mai dresat pe Aladin dacă eziţi, aşa, bravo, încă un spasm, cât de muzical este horcăitul acela, felicitări, nici nu ştii ce bine-ţi stă cu craniul zdrobit şi barba plină de cheaguri de sânge, haide, mamă, acum e rândul tău, oferă-ţi fericirea de a muri, aleargă, Aladin, aleargă, uite cât de frumoasă eşti acum, mamă, n-ai avut niciodată un şal atât de elegant cum sunt maţele tale care te învăluie graţios, este extraordinară nouă filosofie pe care mi-o revelează cea mai înţeleaptă dintre femei, iluminata Sonia, mulţumesc morţii că m-a făcut învăţăcelul ei. E bine aşa? Am înţeles principiile noii filosofii?
Dublura dispare.
Sonia: Caricaturizaţi. Dar este firesc. Reducţia la comic este ultima treaptă a tragicului. Şi nu poate fi evitată. Dar, cu ajutorul exerciţiilor, poate fi rapid depăşită. (Scoate din geantă o ţigară şi se aşază pe fotoliul din faţa lui Robert. Acesta îi va da un foc, ea îl învăluie în fum, iar în momen-tul scuturării scrumului în scrumieră îi frige mâna în palma căreia fusese scris numele Eva.)
Robert: Cred că suferi îngrozitor, Sonia.
Sonia: Ce vă faceţi să credeţi?
Robert: Toată fiinţa ta o mărturiseşte.
Sonia: Vă înşelaţi, domnule Vaida-Moruzi.
Robert: Robert.
Sonia: Te înşeli, Robert.
Se aude lătratul unui câine.
Sonia: Aveam aproape trei ani când un câine, poate chiar cel care a lătrat adineaori, m-a răpit de pe o alee, trăgându-mă cu colţii de rochie. M-a dus într-o scorbură. Nu mi-a fost frică deloc. Avea o privire blândă şi foarte tristă. În scorbură m-a mângâiat cu labele pe faţă, mi-a lins mâinile şi picioarele şi s-a încolăcit în jurul meu. Ascultă! Ai auzit? Câinele acesta este foarte singur. Ca şi tine, Robert. Pentru că n-aţi întâlnit încă, nici el, nici tu, femela. Dar se va întâmpla, fiindcă este inevitabil şi atunci veţi intra în orizontul crimei. În dragoste, orice fiinţă este direct şi brutal confruntată cu crima, reală sau numai simbolică. Dragostea este un alt nume al crimei, Robert. Dar filosofia nu este cea mai mare vocaţie a ta.
Robert: Sonia!...
Sonia: Nu, nu, nu! Ştiu ce vrei să mă întrebi, Robert. Când vei face să înceteze jocul, Sonia? Care joc, Robert, ţi-aş răspunde eu, al vieţii şi al morţii? Niciodată, Robert. Nimeni nu-l poate face să înceteze. Tu: Jocul de-a Eva, Sonia. Eu: Cine nu-l joacă? Chiar noi acum jucăm jocul de-a Eva şi Adam. Este motivul pentru care, când te-am cunoscut, ţi-am scris numele acesta în palmă. Dă-mi palma. Uite, semnele sunt vizibile şi acum. Da, sunt o mare actriţă, Robert. Asta ai vrut să spui, nu? Tu, controlându-ţi din ce în ce mai greu mânia: Spectacolul trebuie să înceteze, nu ai dreptul să răscoleşti trecutul cuiva, să deschizi răni, să mistifici. Mai departe, în tonalitate joasă şi ameninţătoare: Vieţile oamenilor nu sunt scenarii de teatru, Sonia. Renunţă la cinismul şi trufia de a o crede. Eu, plictisită: Nu ştiu despre care Evă şi despre trecutul cui vorbeşti, dacă despre al tău, eu nu vreau să-l cunosc, iar tu – o spun cu satisfacţia unui medic a cărui terapie este eficientă – află că eşti pe drumul cel bun, nevroza se dilată, obsesiile îşi fac vad, raţiunea nu-i mai mult decât un bufon oarecare, nebunia este aproape, cioc-cioc-cioc! în poarta morţii se va auzi curând, ha, ha, ha. Robert, noi doi vom deveni forţe pure în acţiune, ca şi moartea, instinct, pasiune, crimă, atât, ha, ha, ha.
Pe neaşteptate, Sonia se ridică de pe fotoliu şi dispare pe uşă.
    Robert (visător): Eva, Eva…
    Cortină de întuneric.

Cititi si: VIEȚI DUBLE (fragment)