Poza Calotescu„Mi-l închipui pe dumnezeu frământând omul” („cu veșmântul albastru argintiu suflecat / aura un pic transpirată / și tălpile goale / adâncindu-se în desăvârșirea lutului / precum olarii sau cărămizarii / îl și văd cântând cu îngerii alături / cu bucurie și speranță”) afirmă Tudor Gheorghe Calotescu în volumul de versuri „Viața nu e o dare de seamă”, apărut în 2021 la Editura „eCreator”, din Baia Mare, un volum care ar trebui să lase imaginația doritorului de lumină să zburde într-o lumină absolută.
    Volumul constituit din două părți: „Dumnezeu își caută Dumnezeul” și „Fericirea de a căuta fericirea” aduce în fața cititorului devoalarea unui suflet de poet aflat într-un moment al confesiunilor.
    Părintele Arsenie Boca spunea că „trăind în iubire, descoperi lumina”, iar după cum se poate observa din titlurile celor două părți constitutive care se află într-o frumoasă și firească interdependență, Iubirea (Dumnezeul) conduce către Fericire. O viață fără iubire mu este viață, căci dacă „dragoste nu am, nimic nu sunt” (Sf. Apostol Pavel).


    Repetarea celor două substantive (Dumnezeu și fericirea) face gândul să fugă spre cuplul primordial, către „căutarea” acelui Yin și Yang spre care tinde orice muritor. Omul nu e făcut să trăiască singur, a fost „frământat” după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, îndumnezeit, după cum spune autorul atât de frumos („cântând cu îngerii alături / cu bucurie și speranță”) și lăsat să cânte și să zburde pe căile bune ale vieții în „căutarea fericirii”.
    Omul însă nu vrea sau nu știe să se bucure de viață, să capete din „veșmântul albastru argintiu” pe care îl are la îndemână. Așa că el caută mereu ceva, neștiind ce caută în „universul” care „s-a născut din dragoste” („poate din prea multă / și de aceea se tot întinde / ca și cum și-ar căuta iubita / ori doar să scape de dor // abia atunci când m-am îndrăgostit de tine / am înțeles astfel universul”).
    Îndrăgostitul poet, descoperind fericirea iubirii, îi dojenește  pe cei care nu văd lumina din suflete, care sunt incapabili de „a iubi aproapele ca pe tine însuți”, iar sfatul lui este să „nu-l căutați pe dumnezeu prea departe” („oricum sunteți obosiți din naștere / iar puținele clipe de odihnă dintre două vieți / le risipiți aiurea pe o floare din plastic / în loc să vă ridicați albi / aproape transparenți / precum niște oameni de zăpadă impunători / care s-au convertit la imensitate / prin topire”), căci „fericirea ocupă un spațiu mult prea strâmt” („poate unde sunt atâtea dureri în inima mea / încât nu mai știu cum de încape / și puținul acela de beatitudine / timidă”), în lumea meschină, „în cercul vostru strâmt” („Luceafărul” lui Eminescu).
    Se poate observa extrem de ușor folosirea minuțios gândită, aproape matematic, a cifrei doi: două părți, același substantiv repetat de două ori, repetitivitatea „căutării”: „nu-l căutați pe dumnezeu prea departe” sau „nu mă căuta prea departe” („nici prea adânc / nu am aripi albe / călăresc doar cai verzi / mâncători de cenușă / un fel de pegași absurzi / care prin deșertul roz / scurmă după atlantida / și găsesc doar oaze morgana”).
Nefiind „o dare de seamă” („după cine mai știe care dezbatere / despre nimicul de dincolo de nimic / în care pare să fie esența totului / ci doar un cerc / peste un alt cerc / din alt cerc / și tot așa / până când tot acest univers / va fi numai bun de tăiat”) viața este o continuă „căutare” a sinelui și a completării acestui sine printr-o pereche asemănătoare în frumusețea profunzimii sentimentelor, căci „poate și dumnezeu e în căutarea unui dumnezeu” („parcă totul e mai ușor / când avem pe cine da vina / cui să-i cerem socoteală / când nu mai știm de ce ne doare / parcă-l și văd pe creator / cum se răstește la dumnezeul lui / cum se tot întreabă / până și universurile / de unde până unde / se tot nasc dintr-un punct / și se tot nemărginesc / cumva concentric”).
Iubire, speranță, bucurie, poezie, toate sunt atributele Creatorului care a împrumutat din lumina Sa poate puțin mai multă Poetului care, conștient de rolul său în lume, își pune sufletul pe o pânză a sentimentelor, într-un mod cât se poate de original, ca și cum poezia sa „este o afacere cu dumnezeu” („un fel de troc ad-hoc cu lună plină / la un colț de răsărit / pe un șirag de scoici îndrăgostite / și-un vals de cuvinte / atent măcinate / între două ape / doar poeții sunt niște bieți muritori / care-și îndeasă durerile în suflet / ca pe un mărunțiș strâns într-o pușculiță strâmtă / pentru clipa fericirii de pe urmă”), doar „poetul e un biet om” („cu dureri sub frunte” / cu iluzii la inimă / cum să-i fac portretul / seamănî cu un sinucigaș”) și viața „doar o umbră de univers”, lumea fiind „o seamă de compromisuri”, iar noi, oamenii „tare idioți mai suntem” („doamne iartă-ne că tare idioți mai suntem”).
Om, bărbat îndrăgostit, poet îndrăgostit, Tudor Gheorghe Calotescu trece prin sita sufletului său dragostea, confesându-se fără vreo teamă: „mă doare la rădăcina unui înger” („ca atunci când se năștea făt frumos / dintr-o lacrimă / sau mai știu eu din ce altă formă aerodinamică / precum se nasc poeziile / dintr-o inimă bătând pe nesăturate”), având „cosmosul din inima mea” („se lasă dus ușor cu muzica”), convins fiind că „nu am mâini de meșter” („dar mă pricep de minune la zidit ane / deși nu ridic monastiri”) și „dansez ca printr-o inimă de poet” („un pic cam șchiop de-o lacrimă”), ca într-un final să „îmi donez fericirea de a căuta fericirea” („celor care nu au învățat să caute esența”).
Altruist, puțin ironic, dar foarte hotărât în cele afirmate mărturisește și că „am fost cascadorul vieții mele”, într-o viață în care iubirea se împlinește prin iubire... de iubire: „și-mi ești așa de frumoasă” („precum o viață fără moarte”).
Aleasa sa este jumătatea sferei sale: „tu zâmbești ca un dumnezeu îngăduitor” („bătut prea des în cuie / și taci precum tac galaxiile”), iar „în surâsul tău e însuși dumnezeu”, convins fiind că „nici dumnezeu nu ar fi fără poveste”.
Ideal, poveste, îngemănare de cântec de iubire, poetul face din iubire un crez, „poate sunt excepția care încalcă regula”  („iar tu ești o femeie eterică / o întrupare firească / a ceva nefiresc / plutesc în jurul tău // și mă las absorbit de frumusețea fețelor tale”), convins fiind că „doar dintr-o inimă de femeie îndrăgostită” („se putea naște infinitul / pe când bărbatul tot cercuia nimicul / ca pe o butie cu ambrozie / înainte de marea zidirii a iubirii / mănăstirile cresc n jurul altarului”).
Surprinzând viața din ochii sufletului, întregind sfera, Tudor Gheorghe Calotescu oferă cititorului un buchet de lumină printr-o poezie modernă din cea mai fină țesătură, având drept temă iubirea desăvârșită. Intenționat scrie numele proprii cu literă mică pentru a arăta lectorului importanța omului, într-o egalitate de netăgăduit cu Cel care l-a creat.
Dumnezeu e în fiecare dintre noi, iar ceea ce trebuie să facă oamenii e să-l descopere și să-l păstreze așa cum merită, ca un Dumnezeu.
Un volum realizat impecabil, cu o forță creatoare atipică, volumul de față ar putea constitui cartea de învățătură a fiecăruia dintre noi. „Nosce te ipsum!”, apoi vei descoperi lumea, splendoarea ei.
Un poet de forță, dar și de sensibilitate lirică, Tudor Gheorghe Calotescu va încânta prin poezia sa, strânsă cu drag în acest volum „Viața nu e o dare de seamă”, o carte luminată și luminoasă.
Să fiți iubiți în lumina fericirii!