icp                 „Sufletul nostru, adevăratul nostru sine este dimensiunea esențială, cea mai misterioasă și mai magică a ființei noastre.
De fapt, nu este o realitate separată, așa cum este considerat în gândirea occidentală, ci forța coezivă care ne unește trupul, inima și mintea.
Nu este o fantomă prinsă cumva în capcana mașinăriei fizice a trupurilor noastre, ci chiar esența ființei noastre”, spunea Gabrielle Roth, iar Ioana Cîrneanu ne propune o incursiune în suflet, prin volumul „Povestioare de trezit copiii. Povestioare cu tâlc”, apărut la Editura „Ecreator”, din Baia Mare.
Fin cunoscător al sufletului uman, Ioana Cîrneanu este dirijorul unei întregi simfonii a sferelor, încercând cu bagheta sa magică să deschidă cămările sufletelor oamenilor, pentru a pătrunde în ele muzica divină. „Nihil sine Deo!”
Creatoarea „povestioarelor cu tâlc” ne invită într-o lume desprinsă din poveste, parcă, măiestrind, împletind și oferind cu generozitate pilde menite să descuie uși ce erau încuiate de mult sau să readucă în ochii cititorului învățăturile creștinești.


Deși par a fi povești pentru copii, scrierile sale au o altă destinație. „Sufletul se face cunoscut prin faptele sale”, spunea Sfântul Thomas Aquinas.
Autoarea își face cunoscut sufletul prin îndrumarea către fapte bune și multă iubire.
Astfel ne vorbește despre fapte bune, despre răsplată, grija față de aproape, despre ajutor, rostul lucrurilor mici, speranță, îndemn la visare, puterea de a renaște, despre rostul fiecăruia, chiar și despre rostul întunericului, despre măsură, iubire, despre faptul că toate viețile sunt egale în fața lui Dumnezeu.
Este impresionantă capacitatea de a capta interesul lectorului care parcă s-ar afla la o șezătoare unde, ascultând povestea, trebuie să-i descopere tâlcul.
Personajele fac parte din micro sau macrocosmos (plante, animale, obiecte, luna, stelele, Luceafărul, oameni), toți, într-un univers cu egalitate de șanse, într-un „ținut din palmă” („Am uitat să vă spun că în vremea aceea, oamenii și animalele vorbeau deopotrivă și toți pășeau în două picioare”), iar lumea (oamenii, ursul, veverița, vulpița, steluțe, Luna, lumânărica, toamna și suratele ei, asfințitul, Fir de pom, vrăbiuța, Bob de grâu, rățuștele și alții) știa că undeva, la capăt se află „căderea”. Faptele bune nu rămân nerăsplătite de Dumnezeu, astfel că o steluță care făcuse mult bine, a primit aripi, devenind înger („Pentru că în drumul tău ai împărțit bine și ai luminat viața celor rătăciți în întuneric, azi ai primit aripi și cu ele o viață nouă. De azi te vei numi Înger de argint și pe lângă surorile tale steluțe vei avea și o armată de frați, îngerași. Rostul tău va rămâne să-i aperi pe cei rătăciți și să-i alini atunci când sunt necăjiți” – Povestea steluței care a primit aripi).
Asta vine ca o extensie a ceea ce afirmase Lelia Mossora: „Sufletul este prelungirea unei aripi de înger care are curaj să zboare”.
Toate povestioarele Ioanei Cîrneanu păstrează un solid fundament biblic, mitologic, filosofic.
Caracterul de legendă al unora dintre ele, trimiterea la învățăturile părintești, dau o notă impresionantă scrierilor sale.
Nimic nu apare întâmplător, iar convingerea că binele învinge întotdeauna răul este trăire de viață.
Încrederea în Dumnezeu, bunătatea, iertarea, sinceritatea sunt pârghiile pe care omul se poate ridica.
Nu întâmplător, Ioana Cîrneanu caută în ochii oamenilor „cele șapte daruri” oferite de Dumnezeu omului: „Sta Domnul și Își privea creația, Omul și se gândea ce frumos l-a zămislit”, oferindu-i câte ceva în fiecare zi a săptămânii: Luni – „darul cunoașterii și puterea minții”, Marți – curajul și voința, Miercuri – compasiunea, Joi – puterea de a înălța frumosul, Vineri – iertarea, Sâmbătă – „darul de a privi în sine”, apoi „sosi ultima zi care, în fapt le îmbrățișa pe toate celelalte zile surate, frumoasa Duminică. Și-i hărăzi Domnul ființei zidite din El, cel mai frumos dar, Iubirea. Și abia acum omul deveni întreg.” (Povestea celor șapte daruri).
Înzestrându-l pe om cu atâtea daruri, nu a făcut decât să-și desăvârșească creația.
Sfântul Apostol Pavel spunea: „dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”, iar Ioana Cîrneanu exemplifică prin aceste scrieri această mare calitate care este iubirea.
Omul fără iubire e sterp, incapabil să își înțeleagă semenii sau să vadă frumusețea din jurul său.
Răutatea, aroganța, minciuna, meschinăria lumii sunt amintite în povestioarele sale, dar autoarea nu le dă importanță, ci îl lasă pe Dumnezeu să facă dreptate, ca acei care au greșit să se poată îndrepta („ – Eu sunt fiul Soarelui și tu o biată lumânare, care nici măcar nu face lumină și am să te las în pace doar pentru că tatăl meu ne spune să coborâm la masa de seară” – Povestea lumânăricii și a razei de soare). Ca să înveți a iubi, trebuie să te cunoști pe tine, abia apoi începi să te ridici („Și tot de atunci copiii învață rostul adevărului și al cuvântului sincer.
Spunând adevărul, chiar și atunci când ne împotrivim, reușim să ne lepădăm de haina prefăcătoriei și să nu pășim în ținutul rușinii” – Rița Veverița și Roșia Vulpița).
Sfântul Augustin spunea că „dragostea este frumusețea sufletului”, iar Ioana Cîrneanu oferă prin acest volum nu numai îndemnul la iubire, ci și preaplinul sufletului său („Și să luați aminte, dragii mei, Domnul ne-a lăsat să învățăm și să creștem ceea ce alții ne-au învățat, pășind cu curaj spre adevăr și grijă pentru cei nefericiți, făurind frumosul în jurul nostru, iertându-i pe cei ce uneori nu văd binele.
Și să nu uităm niciodată, ca atunci când privim în noi să găsim Iubire” – Povestea celor șapte daruri).
Să-i urmăm îndemnurile autoarei și să ne aplecăm cu drag asupra acestor scrieri, impregnându-le în suflet.
Să vă regăsiți în iubire!