Ionescu germanaEditura eCreator din Baia Mare, parcă în ciuda pandemiei de covid, continuă să tipărească cărți. Anul 2021 aduce în fața cititorilor o carte de poeme biligvne, în română și germană, cu un titlu poetic „Între vise și lacrimi”.
Un volum de poeme, care pare mai degrabă un experiment, prin repetarea a două cuvinte, în cazul nostru „Să știi”, din primul poem cu același titlu. Versurile sună ca un discurs filosofic scris la persoana a doua. Deși folosește procedeul stilistic rima alăturată nu respectă pașii versului clasic, dar asta nu displace și poezia, prin cadența ei, poate fi pusă pe muzică.
Și poemul „Strigătul speranței” folosește aceeași repetiție, însă de astădată e un dialog cu acest sentiment care insuflă încredere și îi atribuie mai multe calități: cânt, strigăt, stea, scânteie, șoaptă…


Trebuie să recunosc că poemele în care se folosește de repetiție sunt cele mai reușite din această carte. Prin această modalitate poetică reușește să impresioneze. Un exemplu ar fi câteva versuri din poemul „Din umbra”: „Din umbră mă gândesc mereu la tine, / din umbră-ncerc să nu mă mai gândesc, / din umbră eu mă culc și mă trezesc cu tine, / din umbra, da, din umbră te iubesc! // Din umbră-ncerc să îmi aduc aminte, / din umbră mi-aș dori ca să uit tot, / din umbră-ncerc ca să privesc-nainte, / din umbră-ncerc să mai trăiesc ... nu pot! ...”, deși pe alocuri sunte strecurate asocieri naive, în mare parte  autorul reușește să transmită zbuciumul unei resemnări definitive.
Parcă unele poeme au fost scrise pe fondul unei decepții crunte și prin aceste versuri își strigă durerea înlănțuită cu speranța, că poate într-o altă viață destinul iubiri va avea alt curs „Și dacă mai există după moarte viață, / din întâmplare-ar fi din nou să ne-ntâlnim, / să ne iubim, căci ne cunoaștem dintr-o altă viață / și știm … iubirea e ceva divin!”.
Câteva poeme chiar sprijină ideea mea de decepție sentimentală, fiindcă revine și revine motivul „adio”. Prin sintagma „suflet rănit” durerea scapă dintre versuri ca un strigăt și ne tulbură fără să vrem. Și totuși, ultimele două versuri, spuse în antiteză cu restul poemului, pare mai degrabă să ne convingă că peranța nu moare niciodată „Și-ți spun adio, dar nu pe vecie, / Ne-om întâlni cândva în față la altar”.
Când rostește din tot sufletul despre iubire, sentimentul se transformă în îndemn pentru umanitate, cu un mesaj de pace spirituală „Iubește-i pe toți chiar de nu-nteleg iubirea” și concluzia din final, pur creștinească „Dar dacă există iubire ea vine din cer” ne arată o altă latură interioară a autorului.
În opinia mea, unele versuri mai trebuie lucrate, mai bine gândite și când spun asta nu o spun în detrimentul autorului, vreau să subliniez faptul că nu e suficient să scrii poezii, trebuie să te gândești și la cel care citește. Autorul trebuie să conștientizeze că poemele odată scoase în lume nu-i mai aparțin, iar cei mai înrăiți cititori și unii formatori de opinie vor judeca și argumenta, iar feedback-ul nu va fi cel scontat.
Cred că un stil poetic în vers alb ar da mai mare putere mesajului poetic pentru că, repet, nerespectarea versului cu rimă și aruncând rimele la întâmplare deturnează de la ceeace vrea să transmit autorul.
Fără nicio îndoială, majoritatea poemelor pot fi cântate și fără să am intenția să supăr și nici să desconsider manelele, poemele se pretează perfect pe acest gen musical. Aproape toate poeziile au un fior musical, ceeace constituie un argument pentru rândurile de mai sus.