Dă-i o şansă
Era-ntr-o zi de joi
Dar nu ca celelalte
O fată într-un parc
Pe-o bancă ea citea
Iar dintr-un colţ al serii
Un tânăr o privea
El nu avea curajul să-i zică “bună seara!”
Şi aştepta să vină o altă zi de joi
Acelaşi parc, aceeaşi bancă
Şi fata iar citea
Şi tot timid,
Şi tot mai trist
Băiatul o privea
El nu-ndrăznea şi nu putea
Să schimbe-o vorbă, două,
Sperând că poate ea “va sparge gheaţa-n două”
Şi tot aşa vreo şase zile
Băiatul o privea pe fată
Ea nu dădea vreun semn c-ar vrea să-i vorbească dintr-odată
El chinuit fiind de dor
De-a ei voce ce n-o ştie
Simţi cum îl taie un fior şi-un gând de mulţumire
Trecu prin faţa băncii ei
Privind cu-o grea durere
Sorbind-o lacom din priviri
Oftând din răsputere
Şi dintr-o voce ce părea
Mai mult un cântec ca de înger
Băiatul brusc s-a-ntors spre ea
Zâmbindu-i ea, cam rece
Nu mă privi
Îi zise calm
Să nu te lauzi cu-a ta iubire
Tu m-ai chemat aici în parc
Cu o privire vineri
El ruşinat s-a aplecat
Spre-al ei genunchi de sticlă
Plângând în palme îi cânta minunea unei clipe
Văzând acestea fata dragă
L-a ridicat şi l-a-ntrebat:
Mă vrei cum sunt aici, acum?
Nu-ţi pasă de mai multe?
Căci parcu-mi este martor la vreme de apus
S-au rudicat şi s-au plimbat aproape-o zi întreagă
Cu totul lumea s-a schimbat
Dar ei doi niciodată
Şi uite-aşa veni iar joi
Acelaşi parc, aceeaşi bancă
El nu veni şi n-apăru ca-n zile de-altădată
Tristeţea ei se-mprăştia în singuraticile-alei
Iar parcul trist parcă plângea uimit de ziua ce-o credea tot neagră ca o catifea
Într-un târziu veni şi el
Din depărtări de lume
Dar într-un vis al fetei dragi
Căci el muri de vineri...
Căntare pentru tine (pe patul de moarte iubitul scria)
Iubito, îţi scriu de pe patul nefericirii mele, căci viaţa nu mă mai vrea; ea vrea să pună cătuşe iubirii mele, iar eu urlu ca un smintit către dragostea ta...de-aş putea să adun toţi licuricii din lume, i-aş pune într-un pahar să-i admiri tu pe toţi. Mi-aş închina cu plăcere întreaga viaţă la picioarele tale, cântându-ţi din filosofia lumii frumuseţea eternă. Aş vrea să-ţi privesc umerii goi şi să-ţi sărut gâtul cel lung şoptindu-ţi secretul tăcerii...ce nevoie aş avea de cuvinte?! Iubito, te gândeşti tu la mine? Căci eu îmi odihnesc sufletul înnobilat de amintirea ta. Unde-ţi sunt ochii cei vii cu-ale lor gene lungi? Unde-ţi este gura cu-al ei roşu aprins? Dă-mi-le pe toate! Şi-ţi voi scrie fericirea în faţa lumii ce priveşte mirată spre noi. Nu te-ndura să mă laţi pradă morţii ce va vrea să vină oricum...iartă-mă dacă n-am ştiut să te iert, dar eu scriu pentru tine, iubita mea, lasă-mă să te ador, chiar de nu voi mai fi mâine!
Eternitate
Nu ştiu să mint culorile tale
O, tu suflet desenat!
De ce mă sileşti să-i scriu poezia unui drum deja pavat?
N-am ţambre înalte să-mi îngrădesc fericirea
N-am sârmă ghimpată să nu te-apropi de mine
Tu soartă-ncurcată
Lasămă-n pace!
Am cretă destulă să-mi scriu nemurirea...
Gândul de mână cu sufletul
Șoptitul muzicii lui Yann Tiersen îmi excită memoria!
Nu știu ce melodie e!
Nu vreau să ghicesc!
Lucruri clare mă descriu...
Simt sigur, nu ezit!
Liniștea, prea tare chiar!
Cald! Răceala se oftică de-atâta nădușeală!
Frumos de trist melancolia din lume și-a găsit refugiu la mine-n cameră
Pentru o ceașcă de fericire
Și sper și sper și...sper!
Visul să nu viseze, notele să nu compună:
Trăirile-mi săgetate cu arcul confecționat în suflet –
Le-ndrept amuzată spre tine!
Gândul puternic, viclean – strategie militară-n aplicare să unească fără-ntrebare
Jurnalul unui suflet imaginar!
Durere
Ce nori obsedați acoperă inima mea?
Ce creangă te operează estetic?
Pașii drumurilor noastre îmbâcsite claxonează desprinderea divină.
Și-mi scârțâie podeaua-ntr-un thriller
Piciorul tâu și dansul din sfere.