Zi de zi, poate chiar ceas de ceas, spațiul literar românesc se lărgește cu noi și noi aspiranți la cununa de lauri așteptată, cu emoție și cu încredere, de la patroana poeziei lirice, muza Euterpe, prin intermediul unei edituri care și-a făcut o datorie de onoare din a le împlini visul de a-și vedea numele pe o carte în care și-a înscris rodul zilelor și nopților dăruite reveriei, reflecției, ideilor și gândurilor în slujba Cuvântului, până dincolo de eternitate („Înrudit cu cerul, meșterind cuvântul, / cade-n somn Poetul să-ncolțească-n lut / inima lui largă-aproape cât pământul / se-ntoarce să bată ritmu-n Absolut”), exprimat cu sensibilitate, sinceritate și cu dragoste pentru limba ce le-a fost dăruită odată cu laptele mamei.
Este vorba despre Editura „eCreator” din Baia Mare, al cărei director, poetul și criticul literar Ioan Romeo Roșiianu, girează lunga listă a poetelor românce aflate departe de țara natală, între care și mai vechea noastră cunoștință, MIRELA IANUȘ DINGA, cu un nou volum de versuri, În toate gările de nord iubirea, cuprinzând aproape 6o de poezii realizate, din punct de vedere prozodic, aproape exclusiv, respectând orientarea estetică tradiționalistă, cu rimă, ritm, strofe și măsură egală, ca să nu mai vorbim despre titlurile formate dintr-un singur cuvânt, cel mult două, ca la clasicii noștri.

    Grupate în două cicluri inegale ca număr de texte, „Hieroglife de suflet” și „În toate gările de nord iubirea”, poemele Mirelei Ianuș Dinga abordează o multitudine de teme strâns legate de viață, de existența umană în toată splendoarea sau amărăciunea ei, dragostea văzută din perspectiva unui om care înaintează spre vârsta senectuții, natura prin fascinația și minunățiile ei terestre și cosmice, lupta cu timpul necruțător, dar și cu propriul sine, destinul omului cu speranțele și deziluziile lui, toate încântând deopotrivă cititorul care se recunoaște în trăirile și simțămintele eului liric.
    Viața omului are, desigur, de când lumea, un punct terminus, a cărui apropiere este așteptată cu seninătate sau cu spaimă, căci, când ajungem „la sfârșit de cărare și eră”, păstrăm încă „un dram de lumină”, fiindcă încă „suntem ancore”, chiar dacă „frânte-n furtună”, ancora simbolizând stabilitatea existenței, dar și speranța că dificultățile vieții pot fi depășite. Sinuozitățile vieții („hieroglife citite de lună”) pot fi trăite prin păstrarea sănătății, prin stimularea vitalității cu sprijinul acelor „amulete ascunse sub pleoape”, astfel că omul își dorește, firesc, o viață mai îndelungată chiar și atunci când bătrânețea îl ajunge din urmă și „când orchestra zăpezii-n surdină / urlă-n triste sonete de jar” și cu toate că extincția („pieptul clipei”) este prevestită de dangătul trist al clopotelor când „clopotari, curcubeiele-n dungă / le cioplesc sub al fricii halou…” (Hieroglife).
    Chiar și atunci când „țâșnesc îndoieli din bătrâne amnare” și când „dorul înoată sleit în artere”, există, totuși, o ancoră, ca simbol al puterii de a păstra tăria de caracter, de a trece peste dificultăți, fiindcă „doar vântul se-mpiedică-n steaguri învinse / sub clopote știrbe, sub clopote ninse” (O ancoră). În asemenea situații, noi, oamenii, „ne căutăm când în furtuni statuile ecvestre / îngemănează-n rugăciuni înaltul și durerea”, cu dragoste de viață, așa cum chiar „din piramide de dor se-ntorc mumii la viață”, convinși că viața trebuie trăită, totuși, fătă spaima de moarte, adevăr afirmat și demonstrat cu peste cinci milenii înainte în toate civilizațiile mesopotamiene care foloseau scrierea sumeriană („Din cartea morților uitați târâtă-n alfabete / Se cerne-o stemă înotând în ceară clocotită”), acele „scrieri cuneiforme” care „spun că universul iartă / și că amână-ntre zăpezi fatale represalii” (Dezertare). Trecerea spre vârsta senectuții nu este tocmai ușoară, întrucât „când amurguri sângerează peste brazde-abandonate” și „în columne plânge zgura timpurilor renegate”, noi, oamenii, ca niște „triști navigatori” pe corabia vieții, am ajuns la momentul când, precum vechii acari din gările de nord, „în răscrucea bântuită schimbăm ultimul macaz”, fără a ne pierde cu firea, sperând într-o existență mai lungă „cu palma vântului tânjind pe-obraz” (Ultimul macaz).
Pentru Mirela Ianuș Dinga, dragostea nu mai este sentimentul pătimaș trăit cu extaz, prezent în toate stările afective și în simțămintele tinerești, dar revine des în amintirea celei căreia „lacrimile Afroditei împrumută din argilă / gustul amforelor frânte, densitatea din suspine”, iar egretele, reprezentând simbolic, pe de o parte, perfecțiunea, maiestuozitatea, iar, pe de alta, având cel mai spectaculos dans nupțial, ne amintesc de iubirea juvenilă înflăcărată. De această dată, însă, fiind „proscrise”, ele „în albastre diligențe poartă azi scrisori nescrise / o fantasmă ce poștașul și-a tăiat-o-n crivăț pur”, dragostea la vârsta senectuții transformându-se în obișnuință, în milă chiar, fără suflul ardent al tinereții: „Între puncte cardinale se deschid ferestre sparte / dacă-am fi complici cu vântul ne-am ascunde sub frunzare / când coloana nesfârșită a amurgului desparte / umbra noastră de caleașca amintirilor din zare” (Coloane și umbre). Și, pentru că, în imigrația de vară, egretele se îndreaptă mult spre nord, și Mirela Ianuș Dinga găsește, la această vârstă, dragostea numai „în toate gările de nord”, Nordul, ca punct cardinal, semnificând locul inimii și al echilibrului, locul armoniei depline între membrii cuplului ajunși la vârsta înțelepciunii când „peste tâmple ne mai trece degetele noduroase / zâna rece a tăcerii împlinind păgân un mit” și când „dalta timpului sculptează în licheni o epopee / între faldurile clipei visele cresc în ciorchini / rănile din pieptul nostru sângerează curcubeie” (Imnul uitării).
    Când sufletul eului liric este cuprins de neliniști, de angoase, aducându-i numai zbucium și întrebări fără răspuns („Se lovește de oglinda ce-a știrbit de necredință / focul amăgit de apa neagră-a nopții, de sirene / nu sunt caiere să toarcă și neliniști, și dileme / într-o oază-n care lutul e-acuzat de neputință”), cântecul, deci arta, și magia, adică descântecul, sunt invocate pentru a diminua efectul devastator al trecerii implacabile a timpului neiertător, când „pe emblemele zăpezii protestează roata morii / ce cu apele uitării macină culori amare”, mai ales la cei greu încercați de viață, „căci suntem fântâna-n care apa gâlgâie în cântec / când coboară-n bernă steagul fluturat de amintiri / macii, înjunghiați de lună, pe cămașa unor miri / picură mirarea lungă-a sângelui într-un descântec” (Neliniști). În felul acesta, dragostea este văzută ca un „lăstun pribeag” a cărui „aripă frântă” înseamnă singurătate și separare și pe care iubita i-o trimite perechii sale „din gările uitate – și de trenuri și de-acari / cu poștașul ce-și ascunde rana-n petecul de steag”, iar „din gări abandonate” îi trimite „parfum de zgură”, adică ceea ce a mai rămas din sentimentul altădată înflăcărat și profund (Azi).
    În lupta, chiar inegală, cu timpul, când „suntem orbi în tranșeul unui colț de-anotimp”, iar „bobul sec de nisip spre clepsidre se-ndreaptă”, creatorul își găsește aliat în artă, fie că este cea literară („în oglinzi fluturi scriu labirintul ce piere” și „în clasorul cu aripi, evantai de fiori / am semnat un catren fără toc și cerneală”), fie că este arta artizanală a olăritului, „când în mâini de olari flori de-argilă așteaptă”, fie că este muzica „din solfegii de jar și sidef schimbător” sau de dans când „parcă zâne valsează sub cupole de mir”, artiștii – poeți, cântăreți, dansatori, artizani – devenind „martori triști în răscruci fără săbii și scuturi / rătăcind pe-un tărâm ce îngroapă culori / ne ascundem în cețuri, anulăm începuturi / și capcana secundei o plantăm între flori” (Fără scut).
    Am mai putea vorbi, tematic, despre natura căreia îi sunt dedicate câteva poeme în care sunt evocate iarna, primăvara, curcubeul, vântul și peisajele fantastice despre care își amintește poeta prezentând locurile natale, dar reținem un poem-elogiu pentru scriitorul basarabean Nicolae Dabija, trecut, de curând, spre cele veșnice, din care cităm câteva versuri ce realizează portretul moral al Poetului de pretutindeni și dintotdeauna: „Își pleacă Poetul fruntea grea sub cruce / tremură în lacrimi pagini și cuvinte, / vântul e-o dantelă neagră în răscruce / cărțile cu versuri azi sunt tot mai sfinte” (Poetul).
    Și în acest volum, Mirela Ianuș Dinga ne dă măsura măiestriei cu care mijloacele prozodice se raportează în mod direct la ideatica poemelor, conducând la profunzimea mesajului artistic, manifestând un simț deosebit al limbii și utilizând un vocabular și o sintaxă adecvate. Sensurile conotative folosite cu știință și cu măsură evidențiază potențialul creator remarcabil al unei poete aflate în deplină maturitate artistică, volumul de față înscriindu-se în linia ascendentă a operei sale.